|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Vă spun bun-venit, chiar dacă aici sunteţi acasă! Sunt bucuros: aceasta este pentru mine o ocazie pentru a vă mulţumi vouă, care sunteţi un pic însoţitorii mei de călătorie, pentru munca pe care o desfăşuraţi informând cititori, ascultători şi spectatori despre activitatea Sfântului Scaun. Jurnalişti, operatori, fotografi, producers: sunteţi o comunitate unită de o misiune. Cunosc pasiunea voastră, iubirea voastră faţă ce ceea ce relataţi, truda voastră. Mulţi dintre voi urmăresc nu numai Vaticanul, ci şi Italia, sudul Europei, Mediterana, ţările din care veniţi.
A fi jurnalist este o vocaţie, cam ca aceea a medicului, care alege să iubească umanitatea îngrijindu-i bolile. Astfel, într-un anumit sens, face jurnalistul, care alege să atingă cu mâna rănile societăţii şi ale lumii. Este o chemare care se naşte de tineri şi care duce la a înţelege, a scoate în evidenţă, a relata. Vă urez să vă întoarceţi la rădăcinile acestei vocaţii, să le comemoraţi, să vă amintiţi de chemarea care vă uneşte o misiune atât de importantă. Câtă nevoie de a cunoaşte şi de a relata, pe de o parte, şi câtă necesitate de a cultiva o iubire necondiţionată faţă de adevăr, pe de altă parte!
Aş vrea să vă exprim recunoştinţă nu numai pentru ceea ce scrieţi şi transmiteţi, ci şi pentru statornicia şi răbdarea de a urmări zi după zi ştirile care vin de la Sfântul Scaun şi de la Biserică, relatând o instituţie care transcende acel "aici şi acum" şi înseşi vieţile noastre. Cum a spus Sfântul Paul al VI-lea, există "simpatie, stimă şi încredere pentru ceea ce voi sunteţi şi pentru ceea ce voi faceţi" (cf. Discurs adresat reprezentanţilor presei italiene şi străine, 29 iunie 1963). Mulţumesc şi pentru sacrificiile în urmarea papei care merge prin lume şi în munca adesea şi duminica şi în zilele de sărbătoare. Trebuie să vă cer scuze pentru dăţile în care ştirile care, în mod diferit se referă la mine, v-au sustras de la familiile voastre, de la jocurile cu copiii voştri - acest lucru este foarte important; eu, când spovedesc, îi întreb pe părinţi: "Dumneavoastră vă jucaţi cu copiii?": este unul dintre lucrurile pe care un tată şi o mamă trebuie să-l facă mereu, să se joace cu copiii - şi de la timpul de petrecut cu soţii sau cu soţiile.
Întâlnirea noastră este o ocazie pentru a reflecta asupra meseriei obositoare de vaticanist în relatarea drumului Bisericii, în construirea de punţi de cunoaştere şi de comunicare în loc de brazde de diviziune şi de neîncredere (cf. Sf. Ioan al XXIII-lea, Discurs adresat jurnaliştilor cu ocazia consiliului naţional al federaţie de presă italiană, 22 februarie 1963).
Aşadar, cine este vaticanistul? Răspund împrumutând cuvintele unui coleg al vostru, care de puţin timp a sărbătorit optzeci de ani şi a călătorit mult cu papii. Vorbind despre munca sa de vaticanist, a definit-o ca "o meserie rapidă ajungând să fie nemiloasă, de două ori incomodă atunci când se aplică unui subiect înalt cum este Biserica, pe care mass-media îl duc în mod inevitabil la nivelul lor [...] de piaţă". "În atâţia ani de vaticanism - a adăugat el - am învăţat arta de a căuta şi a relata istorii de viaţă, care este un mod de a-l iubi pe om [...]. Am învăţat umilinţa. M-am apropiat de atâţia oameni ai lui Dumnezeu care m-au ajutat să cred şi să rămân uman. Aşadar, nu pot decât să încurajez pe cel care vrea să se aventureze în această specializare jurnalistă" (L. Accattoli, Prefazione a G. Tridente, Diventare vaticanista. Informazione religiosa ai tempi del Web, 2018, 5-7). În pofida dificultăţilor, este o încurajare frumoasă: a-l iubi pe om, a învăţa umilinţa.
Sfântul Paul al VI-lea, abia ales, în lunile care precedau reluarea Conciliului, i-a invitat pe jurnaliştii care urmăreau evenimentele vaticane să se cufunde în natura şi în spiritul faptelor cărora le dedicau slujirea lor. Ea - a spus el - "nu trebuie să fie condusă, cum se întâmplă uneori, de criteriile care clasifică lucrurile Bisericii după categorii profane şi politice, care nu se potrivesc cu lucrurile înseşi, ba chiar le deformează adesea, ci trebuie să ţină cont de ceea ce informează cu adevărat viaţa Bisericii, adică finalităţile sale religioase şi morale şi calităţile sale spirituale caracteristice" (Discurs adresat reprezentanţilor presei). Aş vrea să adaug delicateţea pe care o aveţi de atâtea ori când vorbiţi despre scandalurile din Biserică: există, şi de atâtea ori am văzut în voi o delicateţe mare, un respect, aproape o tăcere, spun eu, "ruşinoasă": mulţumesc pentru această atitudine.
Vă mulţumesc pentru efortul pe care-l faceţi în a menţine această privire care ştie să vadă în spatele aparenţei, care ştie să perceapă substanţa, care nu vrea să se plece în faţa superficialităţii stereotipurilor şi a formulelor preconfecţionate ale informaţiei-spectacol, care, în locul căutării dificile a adevărului, preferă catalogarea uşoară a faptelor şi a ideilor după scheme preconstituite. Vă încurajez să mergeţi înainte pe acest drum care ştie să unească informaţia cu reflecţia, vorbirea cu ascultare, discernământul cu iubirea.
Acelaşi jurnalist pe care l-am citat susţinea că în domeniul mass-media "vaticanistul va trebui să reziste la vocaţia nativă a comunicării de masă de a manipula imaginea Bisericii, ca şi mai mult decât orice altă imagine de umanitate asociată. De fapt, mass-media tind să deformeze ştirea religioasă. O deformează fie cu registrul înalt sau ideologic, fie cu registrul de jos sau spectaculos. Efectul de ansamblu este al unei duble deformări a imaginii Bisericii: pe care primul registru tinde s-o constrângă sub specia politică, al doilea tinde să o izoleze la ştire uşoară" (Prefaţă).
Nu este uşor, dar aici se află măreţia vaticanistului, fineţea de suflet care se adaugă la bravura jurnalistă. Frumuseţea muncii voastre în jurul lui Petru este aceea de a o întemeia pe stânca solidă a responsabilităţii în adevăr, nu pe nisipurile mişcătoare ale bârfei şi ale lecturilor ideologice; care se află în a nu ascunde realitatea, precum şi mizeriile sale, fără a îndulci tensiunile, dar, în acelaşi timp, fără a face gălăgii inutile, ci străduindu-se să perceapă esenţialul, în lumina naturii Bisericii. Cât bine face asta poporului lui Dumnezeu, oamenilor mai simpli, Bisericii însăşi, care are încă drum de parcurs pentru a comunica mai bine: cu mărturia, mai înainte decât cu cuvintele. Multe mulţumiri pentru munca voastră. Un lucru care îmi face plăcere este că am învăţat să vă cunosc pe nume; este aici marea decană, şi o salut; vice-decanul, şi atâţia dintre voi pe care îi cunosc pe nume... Vă mulţumesc mult, rugaţi-vă pentru mine, eu fac asta pentru voi. Vă reînnoiesc mulţumirea şi vă binecuvântez pe voi, pe cei dragi ai voştri şi munca voastră. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, în favoarea mea!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
