„Poporul lui Dumnezeu caută modele pentru a locui prezentul, mijlocitori care îi ajută pe membrii Bisericii să înfrunte provocările de astăzi și să își recunoască oportunitățile. (...) succesorul lui Petru nu numai că aprobă, ci indică întregii Biserici martori credibili ai evangheliei, capabili să vorbească fiecărei epoci”. Acesta este doar un pasaj din discursul luminos pe care Leon al XIV-lea l-a ținut pe 21 octombrie 2026 participanților la conferința Sfințenia în istorie. Mai mult, a continuat papa, „trebuie să luăm în considerare modul în care prezența și mărturia sfinților au transformat istoria. Luminați de har, ei au putut asculta chemările timpului lor, combinând credința și istoria și petrecându-și viața construind noua realitate a împărăției lui Dumnezeu. Istoria lumii fără sfinți ar fi imens mai săracă, adică mai puțin umană”.
Aceste cuvinte surprind cu adevărat, în puține cuvinte, sensul sfințeniei pentru omenirea de astăzi. Un sens pe care l-am pierdut în mare parte. De ce sfinții au fost reduși la figuri liniștitoare, lipsite de profunzime sau inspirație dinamică, în timp ce evanghelia este atât de minunat și radical inconfortabilă. Și unde ar putea fi Isus și cuvintele sale mai prezente decât în sfinții săi?
De exemplu, dimensiunea socială a spiritualității lui Rosa a fost ștearsă; puterea evanghelică a zâmbetului lui Francisc a fost diminuată; determinarea profetică a lui Francesca Saverio a fost diminuată; dinamismul atâtor intuiții și realizări anterioare enciclicei Rerum novarum (dar foarte prezente în Leon al XIII-lea) au fost reduse la note de subsol.
Sfinții riscă astfel să pară obosiți, plictisitori, teribil de distanți. Unde și de ce le-am închis puterea, combustibilul, energia? Totuși, ne amintește Papa Prevost, toate acestea sunt aspecte absolut vitale pentru viețile noastre și drumurile noastre.
„Ce nume îi vei da copilului tău?”, a întrebat-o pe Dorothy Day, aflată în ultimele ore ale sarcinii, tânăra internată la Bellevue Hospital din New York, în patul de lângă ea, în martie 1926. Când a auzit care era al doilea prenume pe care Day îl alesese pentru fiica ei, fata a întrebat-o: „Tereza, de la Mica Floare?”. Deși cunoștea câțiva sfinți (precum Francisc de Assisi și Augustin), Day nu auzise niciodată de călugărița carmelită din Lisieux, în timp ce fata nu auzise niciodată de mistica din Ávila, așa că cele două fete s-au instruit reciproc. Auzind istoria tinerei novice din mănăstirea izolată din Normandia, care a murit chiar în anul nașterii ei, Dorothy Day a decis că, la urma urmei, numele fiicei sale le-ar putea evoca pe cele două Tereze: „Am vrut ca ambele sfinte să aibă grijă de ea. Una singură nu era de ajuns”. Este o scenă care îmi amintește întotdeauna de „lăcomia” pasională a lui Petru când îl îndeamnă pe Isus să-l spele peste tot („Doamne, nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul!”, In 13,9).
Trebuie să ascultăm aceste „modele de locuire a prezentului”, acești „mijlocitori”, acești agenți ai transformării, conjugatori ai „credinței și istoriei”, capabili să-și petreacă viața „construind noua realitate a Împărăției lui Dumnezeu”. Este vital să ne amintim – și să ne amintim bine, în toate nuanțele și implicațiile lor – cât de mult au nevoie viețile noastre, așa cum ne-a îndemnat recent Leon al XIV-lea, pentru a fi pline, bogate, fertile. Și umane. Să încercăm, așadar, și cu acest număr al „Quattro Pagine”, să continuăm să mergem alături de acești martori care – adânc înrădăcinați „în concretețea timpului lor (...) – ne arată o istorie modelată de credință”.
Giulia Galeotti
(După L’Osservatore Romano, 27 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
