Într-o omilie ţinută la Antiohia la 14 septembrie 513
De Manuel Nin
Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci "preţioasă şi dătătoare de viaţă" este legată de dedicarea bazilicii Învierii construită în 335 la Ierusalim pe mormântul Domnului. Pentru sărbătoare se păstrează o omilie a lui Sever, monah şi apoi patriarh de Antiohia, ţinută la 14 septembrie 513, în urmă cu cincisprezece secole. Câteva indicii arată că în timpul liturgiei a fost făcută o expunere şi o binecuvântare cu crucea, venerată după aceea de credincioşi.
Sever, la început explică motivul celebrării: aşa cum în Vechiul Testament se vorbeşte despre dedicarea Templului, pentru creştini sărbătoarea crucii presupune venerarea acelui semn "care consacră orice templu şi duce la capăt orice jertfă spirituală". Sever insistă să sublinieze că crucea se celebrează nu pentru că ea are nevoie de asta, ci pentru că viaţa noastră creştină are nevoie de această reînnoire. "Când vorbesc despre cruce - spune predicatorul - vorbesc despre copac, despre cel vechi şi despre cel nou; cel vechi care a fost plantat în mijlocul paradisului şi din care nu se putea mânca rodul; cel nou pe care a fost răstignit cel care s-a întrupat". Crucea este adevăratul copac al cunoaşterii binelui şi răului: "Şi nouă, instruiţi şi educaţi nu de o şedere în paradis, ci de lege şi de profeţi, Emanuel, medic înţelept şi învăţător al sufletelor noastre, la timpul oportun ne-a permis să mâncăm din rodul copacului, învăţând că el însuşi este copacul cunoaşterii binelui şi răului". Imaginea copacului îl face pe Sever să-l identifice pe Cristos şi crucea sa.
"Dumnezeu a pus un heruvim cu o sabie de foc - continuă omilia - pentru a păzi drumul spre copacul vieţii, heruvimul pentru ca noi să ştim că pomul crucii este pomul lui Dumnezeu, în faţa căruia stau heruvimii. Emanuel a stabilit sabia de foc atunci când a intrat în paradis şi a retras-o atunci când l-a făcut să intre cu el şi pe tâlhar". După aceea liturgiile orientale au dezvoltat toată simbologia crucii ca o cheie cu care se redeschide poarta paradisului.
Sever continuă cu o lungă serie de imagini veterotestamentare văzute ca prefigurare a crucii: "A fost şi lemnul preţios al crucii care a făcut să înceteze potopul în zilele lui Noe. Porumbelul, luat ca figură a Duhului Sfânt, s-a întors în arcă la ora apusului, purtând o ramură de măslin pentru a arăta că pământul se uscase. Şi pentru noi crucea a devenit lemnul milostivirii şi al carităţii; lemn pe care Emanuel, datorită milostivirii sale faţă de noi, l-a luat asupra sa şi pe care Duhul Sfânt l-a vestit prin intermediul gurii apostolilor". Şi alte imagini prefigurează crucea: toiagul lui Moise în Egipt în faţa faraonului în victoria împotriva lui Amalek.
Predicatorul aminteşte după aceea credincioşilor care îl ascultă de cutremurul din Antiohia din 14 septembrie 458 şi îndeamnă auditoriul la caritate faţă de cei nevoiaşi, aşa cum au făcut locuitorii din oraş în zilele cutremurului. Pe la sfârşitul omiliei Sever reia tema crucii, prezentând-o ca altar pe care s-a oferit Cuvântul lui Dumnezeu întrupat: "Pentru aceasta, atunci când prezentăm în faţa voastră lemnul crucii, îl comemorăm pe Dumnezeul care s-a întrupat, victimă jertfită pentru noi toţi. Pentru că altarul de implorare cu adevărat este crucea, aşa cum a indicat profetul Ezechiel în viziunea templului spiritual care trebuia să vină, adică Biserica". Şi episcopul încheie explicând semnificaţia crucii înălţată spre cele patru puncte cardinale şi a gestului făcut pentru a binecuvânta toată lumea în liturgia din această zi: "Cel care a fost întins pe cruce şi a suferit în trup este Domnul, creator şi artizan al celor patru colţuri ale pământului şi care umple totul".
(După L'Osservatore romano, sâmbătă, 14 septembrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
