Înălţarea Sfintei Cruci înseamnă mântuirea şi înălţarea firii noastre decăzute.
Astăzi celebrăm taina mântuitoare a crucii, taină care pentru noi, cei de astăzi, se prelungeşte în jertfa sfintei Liturghii şi în jertfa tuturor credincioşilor. Biserica ne spune astăzi că Înălţarea Sfintei Crucii înseamnă înălţarea firii noastre decăzute. Biserica înalţă astăzi crucea în faţa ochilor noştri ca să vedem şi să înţelegem mai bine răutatea păcatului nostru, dar şi iubirea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (Gen 3,16-17). Lumea nu va fi judecată fără să fi fost mai întâi iubită şi ridicată. Aici este vestea cea bună a sărbătorii de astăzi şi a întregii evanghelii a mântuirii.
Istoria cinstirii sfintei cruci a început odată cu Isus care a purtat crucea păcatelor noastre (cf. 1Pt 2,24); apoi a continuat cu Maica Domnului care a parcurs drumul Calvarului, cu apostolii, cu primii creştini, ajungând până la noi. Cu împăratul Constantin, care punând semnul crucii pe steagurile de luptă, aşa cum i-a cerut Isus însuşi într-o vedenie, a luat un avânt deosebit, şi după ce l-a biruit pe Maxenţiu, în 312, a dat edictul de la Milano care a pus capăt prigonirii creştinilor şi a poruncit ca să fie înfăţişat pe monede cu o cruce în mână.
Însă cultul public şi oficial al crucii lui Isus a început cu 13 septembrie 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare (274-337), la propunerea împărătesei Elena, mama sa (248-329), biserică clădită pe Golgota, locul răstignirii, îngropării şi învierii lui Isus. Dar sărbătoarea liturgică a "Înălţării Sfintei Cruci" s-a statornicit o zi mai târziu, la 14 septembrie 629, când la evenimentul din 335, s-a adăugat comemorarea recuperării sfintei cruci de la regele persan Cosroe Parviz (570-628), care cucerind Ierusalimului, a luat ca pradă de război şi lemnul Sfintei Cruci. Împăratul Heraclie (575-641) a recuperat crucea prin luptă şi a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt, la 14 septembrie 629.
Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, împreună cu toate lecturile biblice de astăzi, ne cheamă să rememorăm moartea în care ne-a împins diavolul prin păcat şi mântuirea noastră împlinită de "Dumnezeul minunilor" (cf. Ps 77,14) prin jertfa lui Isus de pe crucea Calvarului.
Suntem invitaţi să ne deschidem urechile, dar mai ales inima la relatările lecturilor biblice de astăzi, căci ele au fost scrise "spre învăţătura noastră" (cf. 1Cor 10,11), ca să nu uităm niciodată răutatea păcatului şi să fugim de el că este aducător de moarte (cf. Rom 6,23), şi să ne încredem numai în Dumnezeu prin păzirea poruncilor sale, ca să nu ajungem, precum Israel în pustiu, "o generaţie încăpăţânată şi răzvrătită, al cărei duh nu a fost credincios faţă de Dumnezeu" (cf. Ps 78,8; Ez 20,18).
Ştim din Biblie cum a răspuns poporul lui Israel în faţa lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu de la eliberarea din Egipt: prin "faptele cărnii", a căror tristă enumerare ne-o face sfântul Paul: "Şi faptele firii pământeşti sunt acestea: desfrânarea, necurăţia, libertinajul, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, invidiile, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun că toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (cf. Gal 5,19-21). De aceea apostolul ne imploră pe noi cei de astăzi: "Umblaţi în Duh şi nicidecum să nu împliniţi poftele cărnii" (Gal 5,1.13.16.25).
Victoria de la Horma, "Nimicire totală" (cf. Num 21,3), este câştigată la patruzeci de ani după înfrângerea suferită în acelaşi loc (cf. Num 14,45), victorie dată de Dumnezeu gratuit, dar care victorie nu a schimbat inima împietrită a poporului de acoliţii lui satan, căci în loc să mulţumească, au început să murmure: "Nu este pâine, nu este apă" (cf. Num 21,5). Mana şi apa, imagini ale lui Isus şi ale Cuvântului său, erau suficiente, numai că ele au încetat să le mai fie plăcute evreilor (cf. Ps 78, 23-24; Num 11,4) şi în inima lor s-a cuibărit şi necredinţa: "Ar putea Dumnezeu să întindă o masă în pustiu?" (cf. Ps 78,19-22; 2Rg 7,2).
Atunci au ieşit şerpi din pământ care îi muşcau de moarte (cf. Num 21,6). Da, şarpele este cel care ne atrage în păcat, tot el este acela care se ridică şi ne muşcă. Muşcătura şerpilor l-a determinat pe Israel să-şi mărturisească păcatele. Atunci Moise mijloceşte - încă o dată - şi Domnul dispune un remediu: un şarpe de aramă înălţat pe o prăjină. O singură privire îndreptată spre el aducea vindecarea (cf. Num 21,9). Lucru valabil de atunci şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor, cine priveşte cu mare credinţă spre Isus înălţat pe cruce şi înălţat în gloria sa cerească, este mântuit (cf. Rom 10,9).
Domnul Isus, în discuţia sa cu Nicodim, îi explică acestuia tocmai semnificaţia spirituală a acestui episod din pustiu. Şarpele de aramă înălţat de Moise este el, Fiul Omului înălţat pe cruce, este Cristos "făcut păcat pentru noi" (2Cor 5,21). Nicodim, acest mai-mare al iudeilor, ilustru învăţător al lui Israel, află de la Învăţătorul venit de la Dumnezeu, un adevăr surprinzător pentru el, şi anume că: nu calităţile, nu cunoştinţele religioase, nu capacităţile sale omeneşti îi dau dreptul la împărăţia lui Dumnezeu, ci naşterea din nou. Pentru că, de îndată ce păşim în lume prin naştere naturală, avem nevoie de o altă naştere "de sus" pentru a intra în familia lui Dumnezeu!
Potrivit unei tradiţii, Nicodim a trecut pe faţă de partea lui Isus, s-a botezat, a devenit ţinta persecuţiei din partea iudeilor, i s-a luat funcţia pe care o deţinea şi, în cele din urmă, a fost alungat din Ierusalim. Indiferent care a fost situaţia, un lucru este sigur: Nicodim, pentru întârzierea de a răspunde lui Isus, a avut mult de pierdut. Dacă l-ar fi urmat pe Isus încă de când l-a întâlnit prima dată, Nicodim ar fi putut deveni un colaborator apropiat al său. A pierdut şansa de a primi invitaţia plină de căldură adresată de Isus: "Veniţi la mine, voi toţi care trudiţi şi sunteţi împovăraţi, şi eu vă voi înviora. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci eu am un temperament blând şi o inimă umilă, şi veţi găsi înviorare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară" (Mt 11,28-30).
Pentru a găsi calea spre toate inimile, Isus nu a găsit nu a găsit altă cale decât: renunţarea la sine însuşi şi purtarea crucii, ceea ce Nicodim n-a fost dispus să o facă din prima. Isus, a zis: "Oricine se înalţă pe sine va fi smerit de Dumnezeu şi oricine se smereşte pe sine, va fi înălţat de Dumnezeu" (cf. Lc 14,11; 18,14). Două istorii diametral opuse sunt rezumate în această scurtă frază: cea a primului Adam, neascultător până la moarte, căruia i-a urmat o rasă ambiţioasă şi răzvrătită; şi cea a lui Cristos Isus care, din dragoste, şi-a dezbrăcat gloria divină şi "s-a smerit" pentru a deveni Om, "golindu-se pe sine însuşi" şi coborând cum nu se poate mai jos, până la moartea de cruce (cf. Fil 2,8).
În pericopa evanghelică de astăzi găsim doi de "trebuie". Unul se aplică omului: "Trebuie să fiţi născuţi din nou". Celălalt i se aplică mântuitorului Isus: "Fiul Omului trebuie să fie înălţat pe cruce". Înălţarea lui Isus Cristos pe cruce, dacă o privim prin credinţă, ne salvează de la pierzarea veşnică (cf. In 3,14,15; Num 21,8-9). "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Lumea nu va fi judecată fără să fi fost mai întâi iubită şi ridicată la cruce.
Crucea pe are a murit Isus spre mântuirea noastră a fost prefigurată în multe chipuri în Vechiul Testament: în pomul vieţii care dă nemurirea (cf. Gen 1,27); în corabia lui Noe prin care a salvat de potop (cf. Gen 6,13-22 ; 1Pt 3,10); în mâinile încrucişate spre binecuvântare ale lui Iacob (cf. Gen 18,5); în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfa proprie (cf. Gen 22, 2-12); în mâinile încrucişate ale patriarhului Iacob când binecuvânta pe Efraim şi Manase, fiii lui Iosif (cf. Gen 43,1-15); în sângele mielului pus pe uşile caselor evreilor din Egipt (cf. Ex 12,13); în toiagul lui Moise care a lovit stânca şi a ieşit apa pentru a potoli setea poporului (cf. Ex 17,1-7); în mâinile întinse în rugăciune de Moise în lupta cu amaleciţii (cf. Ex 17, 9-16); în şarpele de aramă înălţat în pustiu care a profeţit moartea şarpelui şi mântuirea celor muşcaţi (cf. Num 21, 8-9); în "toiagul lui Aaron care a odrăslit, a înflorit şi a dat roade" (Num 17,8-10 ; Evr 9,4); în lemnul Chivotului Legii si al altor obiecte sfinte din lemn din templu (cf. Înţ 14,7); în semnul "thau" trasat pe fruntea evreilor din viziunea lui Ezechiel (cf. Ez 9,4). Toate aceste prefigurări biblice ne spun un singur lucru că: Isus ne-a mântuit prin crucea înălţată pe muntele Golgota. Isus Cristos s-a făcut blestem pentru noi (cf. Dt 21,23), a transformat blestemul crucii în binecuvântare, ca să ne răscumpere de sub blestemul Legii (Gal 3,13).
De vreme ce crucea are atât de multe prefigurări mântuitoare, înseamnă că ea nu a fost niciodată un semn de blestem. Diavolul care a ştiut că prin cruce îi va veni înfrângerea, a făcut din cruce un instrument de tortură şi un semn de blestem, pentru ca oamenii să nu iubească crucea care avea să-i mântuiască, iar pe Isus l-a ispitit să nu meargă la cruce, şi apoi ajuns pe cruce l-a ispitit să coboare jos. La Golgota, Domnul a făcut din cruce un instrument dătător de mântuire şi de viaţă veşnică.
Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Cristos Isus (cf. Fil 2,5). "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,6-9).
În Adam s-a găsit gândul de a se înălţa pe el însuşi, şi drept consecinţă a căzut în adâncuri. În Cristos s-a găsit gândul jertfirii de sine, gândul de a se smeri pe el însuşi, de aceea a fost înălţat în locul suprem. Părinţii noştri au fost ispitiţi să facă o tâlhărie, să ocupe un loc care nu era pentru ei, să devină ca nişte dumnezei (cf. Gen 3,5) şi asta ne-a pierdut. Isus însă pentru mântuirea noastră a lăsat ceva care era al său, o adevărată mărinimie şi asta ne-a salvat.
Crucea şi jertfa lui Isus de la cruce au fost suficiente şi chiar prisosesc nevoilor mântuirii tuturor oamenilor din toate timpurile, fără să mai trebuiască nici un adaos din partea nimănui. Dar cum mântuirea este o operă divino-umană, cel care vrea mântuirea de la cruce, trebuie să pună şi el partea lui de trudă şi jertfă.
Exemplul lui Isus în ce priveşte sacrificiul de sine a avut un efect puternic asupra apostolului Paul. El le-a spus creştinilor din Corint: "Voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre" (2Cor 12,15). El a manifestat într-un mod excelent o atitudine asemănătoare celei a lui Cristos. În timp ce medităm la exemplul perfect al lui Cristos, şi noi trebuie să ne simţim impulsionaţi să-l imităm în propriul nostru mod de viaţă.
De exemplu, când este frig într-o cameră sunt două moduri de a te încălzi: ori aprinzi un foc în cameră şi îi încălzeşti pe toţi, ori iei o blană şi te încălzeşti singur. Isus s-a cheltuit pe sine pentru alţii, Paul s-a cheltuit pe sine pentru alţii. Înainte de înălţarea sa la cer, Domnul Isus le-a aruncat o provocare ucenicilor săi: "Veţi primi o putere" (Fap 1,8). A-i sluji pe alţii înseamnă a cheltui din ceea ce este al tău pentru ei. O astfel de viaţă care cere jertfire de sine nu este comodă. Dar nimeni nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine (cf. Rom 14,7), ci în toate trebuie să-i fim plăcuţi Domnului (cf. 1Cor 6,20; 10,31). Suntem responsabili spiritual pentru alte suflete înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim dispuşi să fim pâine frântă şi vin turnat pentru ei, să fim cheltuiţi zilnic pentru ei.
Pentru cine înţelege, crucea nu este o povoară, cum aripile nu sunt o povoară pentru păsări. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spunea: "Cine plantează crucea lui Cristos în inima lui, toate celelalte cruci din viaţa lui se transformă flori". Sfânta Bernadetta Soubiroux (1844-1879) spunea: "Când mă simt pusă pe cruce, mă simt ca o regină!" Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607) spunea: "Vino, sfântă cruce, vino să te strâng la pieptul meu şi să te acopăr de sărutări!" De aceea, sfântul apostol Paul spunea: "Simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare" (2Cor 12,10).
Într-o revista americană de sănătate, a fost prezentat un studiu efectuat de Centrul de cercetare al Universităţii din Michigan. În urma acestui studiu, s-a constatat ca orice activitate şi slujire voluntară împlinită regulat este o terapie ce a schimbat cel mai mult tonusul şi conduita vieţii multora. Salvarea altora ne salvează pe noi, ca în cazul a doi călători prin iarnă ce au găsit un om căzut în zăpadă. Unul trecut mai departe, celălalt l-a luat în spate pe cel căzut. Nu departe a fost găsit primul călător mort de frig, pe când celălalt cu omul luat în spate a ajuns cu bine la destinaţie. Isus răstignit pentru noi, ne cheamă să-l imităm!
Într-o altă ordine de idei, sfântul Grigore cel Mare (540-604) povesteşte o întâmplare de pe vremea când el era secretar la curtea împăratului Tiberiu II (640-682) din Constantinopol. Acesta trecând într-o zi pe un coridor îngust şi întunecos al palatului, a observat pe pardoseală o lespede de marmura, bine lustruită, care avea pe dânsa gravată o cruce. Din respect, nu a voit să calce pe acea cruce de pe lespede şi a dat ordin să fie scoasă şi înlocuită. Sub lespedea care avea crucea, a apărut o alta, cu acelaşi semn. A scos-o şi pe aceasta, dar sub dânsa a găsit alta cu semnul crucii şi apoi încă una şi încă una, până la a şaptea, de sub care a apărut o comoara strălucitoare şi deosebit de preţioasa. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat. Şi noi ne îmbogăţim şi suntem înălţaţi în faţa lui Dumnezeu când preţuim crucea, când ne însemnăm des cu ea şi mai ales când trăim în spiritul ei.
Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,
căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Înălţărea Sfintei Cruci. Predici la Radio Iaşi. Anul A
