Crucii tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfânta înviere a ta o lăudăm şi o preamărim, căci, iată, prin lemnul crucii a venit bucuria în toată lumea.
Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua când Isus, după ce a aşteptat şi a dorit crucea timp de treizeci şi trei de ani, o ia acum pe umerii săi ca pe un steag al luptei sale contra păcatului şi a duşmanilor noştri şi ca pe o unealtă a mântuirii noastre. Deşi cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18).
O prescriere a Vechiului Testament referitoare la robi ne va ajuta să înţelegem mai bine misterul Vinerii Mari. Biblia spune că, dacă un rob şi-a împlinit timpul de slujire la stăpânul său, în anul al şaptelea era liber să plece, dar singur, nu şi cu familia pe care şi-o dobândise în timpul robiei. Dar, dacă îşi iubea soţia şi copii dobândiţi în timpul slujirii sale, putea să rămână alături de ei ca rob de bunăvoie. Atunci stăpânul îi găurea urechea ca semn al robiei de bunăvoie (cf. Ex 21,1-6).
Isus, robul Domnului prin excelenţă, după cei 33 de ani de slujire, putea să plece liber la cer. Dar el, care la întrupare "s-a căsătorit" cu noi, oamenii, iar noi i-am devenit cu toţii "soţiile şi copiii lui", el s-a îndrăgostit cu adevărat de noi, oamenii, şi de aceea, deşi era liber să plece, a ales ca, din iubire faţă de noi, să rămână rob împreună cu noi, dar şi rob pentru noi, pentru ca prin slujirea sa benevolă să ne salveze pe noi toţi ai lui din robia păcatului, a diavolului şi a morţii.
Semnul prin care Isus i-a arătat Tatălui ceresc că a ales liber să rămână rob cu noi şi rob pentru noi, pentru mântuirea noastră din robia păcatului, a satanei şi a morţii, a fost acela că a mers de bunăvoie la Tatăl pentru a primi nu numai găurirea urechii (cf. Ex 21,6; Ps 40,6), ci pentru a primi crucea şi găurirea întregului trup la Calvar. Şi tocmai asta a făcut Isus astăzi, în Vinerea Mare.
Practic, noi trebuia să fim arestaţi, închişi, trataţi ca nebuni, judecaţi şi condamnaţi pentru păcatele noastre; noi trebuia să fim biciuiţi, încoronaţi cu spini şi să ni se pună crucea grea pe umeri; noi trebuia să cădem în praful drumului, noi trebuia să stârnim mila şi plânsul trecătorilor; noi trebuia să fim despuiaţi de haine, pironiţi pe cruce şi adăpaţi cu fiere şi oţet; noi trebuia să suportăm ocările răutăcioase ale trecătorilor; noi trebuia să răniţi cu suliţa, ucişi pe cruce şi îngropaţi. Deşi noi nu meritam, Isus a îndurat toate acestea în locul nostru, de dragul nostru şi pentru mântuirea noastră veşnică.
Meditând la Vinerea Mare şi Sfântă, sfânta Angela din Foligno (1248-1309), care s-a născut şi a trăit în Italia, spunea: "Căutam să măsor şi să aşez pe cântarul divin păcatele mele care l-au costat pe Isus nu numai lacrimile, rugăciunile şi chinurile Calvarului, ci şi moartea pe cruce şi îngroparea". Atunci, mi-a apărut Isus răstignit, care mi-a arătat cum rănile lui sunt antidotul păcatelor mele; cum fiecare păcat al sufletului şi trupului meu este scris cu răni pe trupul său; şi cum fiecărui păcat din viaţa mea îi corespundea câte o rană din trupul lui, şi mi-a spus: "Tu nu vei găsi nici un păcat şi nici o boală a sufletului şi a trupului tău pentru care eu să nu fi suferit şi pentru care să nu fie leac în rănile mele".
Iată, acum, cuvintele pe care Magda Isanos (1916-1944), avocată, poetă, prozatoare şi publicistă română, le-a pus în gura lui Domnului în vorbirea lui către un suflet: "Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc; dar parcă boltă merită vreo stea, şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc. Nu meriţi iarăşi clipele de-acum şi gândurile bune câte ţi le-am dat, dar parcă merită noroiul de pe drum petalele ce peste el s-au scuturat? Iubirea însă e că soarele, care rămâne pururea curat şi după ce milos i-a sărutat leprosului, pe uliţă, picioarele".
În lecturile biblice de astăzi şi mai ales în lectura patimii Domnului, se disting două coruri de oameni, coruri care au crescut în decursul istoriei şi coruri care ne-au inclus şi pe noi. Unul este corul duşmanilor lui Isus şi altul este corul prietenilor lui Isus.
Din corul duşmanilor lui Isus, se disting: marii preoţi, preoţii de seamă, slujitorii de la templu, sfatul bătrânilor, sfatul sinedriului, cărturarii, fariseii, mulţimea amăgită şi mulţimea indiferentă. Aceştia sunt cei care s-au simţit deranjaţi de Isus care spunea că toţi oamenii sunt păcătoşi, că nimeni nu se poate mântui singur indiferent de dreptatea lui, că toţi au nevoie de îndreptăţirea şi de mântuirea lui Dumnezeu şi că nimeni nu se poate mântui fără el. Aceştia sunt cei care mereu l-au şicanat şi ironizat pe Isus, care mereu i-au întins curse şi capcane, care mereu îl vorbeau de rău şi aţâţau mulţimile împotriva lui, care l-au prins şi l-au arestat, care l-au învinuit pe nedrept şi l-au dat pe mâna păgânilor, şi care au cerut insistent moartea lui şi l-au răstignit pe cruce.
Este o poveste tristă care ne spune că la marginea unui sat, părăsit de toţi, era Isus răstignit pe cruce. Doar oamenii cu probleme veneau la marginea satului pentru a-i cere Domnului să le împlinească dorinţele, iar Isus le împlinea în iubirea sa, fără ca ei să-i aducă ceva şi fără să spună măcar un mulţumesc. De multe ori i-a rugat pe oamenii care treceau pe lângă el să-l dea jos de pe cruce şi să-l ia cu ei acasă, că el le va da în schimb paradisul. Dar ei s-au prefăcut că nu-l văd şi nu-l aud. Dar, într-o dimineaţă de Vinerea Mare, oamenii s-au hotărât să-l dea jos de pe cruce şi să-l ducă în biserica satului. Preotul a refuzat să-l primească să locuiască în biserica lor, pe motiv că ei au unele obiceiuri şi păcate la care nu pot renunţa. Domnul Isus, cu lacrimi în ochi, i-a rugat atunci pe oamenii de faţă să-l primească în casele lor. Dar şi ei l-au refuzat pe acelaşi motiv că au fiecare obiceiuri şi păcate la care nu pot renunţa. Atunci, cineva i-a zis lui Isus: "Doamne, pentru că noi nu te putem primim în casele noastre, căci avem obiceiuri şi păcate la care nu putem renunţa, iar tu ne-ai deranja, pentru că astăzi este Vinerea Mare şi ora trei după amiază, noi am hotărât să te răstignim la loc pe crucea de la marginea satului". Şi l-au luat ei pe Domnul Isus şi l-au răstignit din nou la marginea satului, ca să nu-i mai deranjeze referitor la obiceiurile şi păcatele la care nu pot renunţa.
Dacă vom întreba perfid cu Iuda: "Oare nu sunt eu, Doamne?", vom auzi imediat răspunsul lui Isus: "Tu eşti" (cf. Mt 26,25)...
Din corul prietenilor lui Isus fac parte: Maica Domnului, apostolii, ucenicii, Simon din Cirene, Veronica cea miloasă, femeile pioase care plângeau, tâlharul şi păcătoşii convertiţi, vindecaţii credincioşi, mulţimile sincere care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu. Toţi din acest cor se recunosc păcătoşi şi caută mântuirea lui Dumnezeu prin Isus, ascultă şi împlinesc cuvintele lui Isus, merg pe urmele lui Isus şi trăiesc cum a trăit el; deşi păcătoşi, fug de păcate şi de rele; zilnic vin cu viaţa şi păcatele lor la Isus; cred şi mărturisesc că au zilnic nevoie de pătimirile, moartea şi învierea lui Isus.
"Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos!" Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Giovanni Ripani, un credincios ofiţer de poliţie italian, ucis pentru dreptate la Milano, la 17 noiembrie 1976. Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos, trebuie să fie şi cuvintele noastre ale tuturor, astăzi în Vinerea Mare şi Sfântă, căci numai prin rănile lui Isus noi suntem vindecaţi şi mântuiţi (cf. Is 53,5).
Un mare murmur s-a iscat printre apostoli atunci când Isus şi-a anunţat patimile, moartea şi învierea. Dar un murmur şi mai mare s-a iscat când Isus le spus că şi ei trebuie să-şi ia crucea şi să o poarte pe urmele lui, ca să ajungă la mântuire (cf. Mt 16,21-25).
Iată ce-i spune fiecărui om sfântul Francisc de Sales (1567-1622) referitor la crucea de care se teme: "Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu a avut din veşnicie în vedere crucea pe care ţi-a dat-o după inima lui, ca un dar preţios. Dumnezeu, înainte de a-ţi da crucea, a contemplat-o cu ochii săi atotştiutori, a pătruns-o cu mintea sa dumnezeiască, a examinat-o cu mintea sa înţeleaptă şi a încălzit-o cu îndurarea sa iubitoare; apoi, a cântărit-o cu amândouă mâinile sale, ca să nu fie cu un milimetru mai lungă şi nici cu un miligram mai grea. A binecuvântat-o cu numele său preasfânt, a uns-o cu harul său şi a înmiresmat-o cu mângâierea sa; apoi, a mai privit odată curajul tău şi în felul acesta ţi-a venit crucea din ceruri, ca un salut deosebit din partea lui Dumnezeu şi ca o comoară a dragostei sale divine".
O, Isuse, fă ca moartea ta să-mi fie viaţă şi dă-mi harul să fiu pururea mort pentru păcat, pentru lume şi pentru toate pornirile mele rele, ca să trăiesc numai pentru tine şi la sfârşit să ajung, printr-o moarte sfântă, la viaţa veşnică! Amin.
Pr. Ioan Lungu
