|
| © Vatican Media |
În meditaţia sa din Aula "Paul al VI-lea", în prezenţa Papei Leon al XIV-lea, călugăriţa din comunitatea monahală a Adoratoarelor Perpetue ale Sfântului Sacrament face apel la o speranţă întinsă între trecut şi viitor. Nu mai este o nostalgie "deconectată de prezent", ci un impuls spre "marele orizont al vieţii care nu moare".
"Frumuseţea va mântui lumea", se repetă adesea, atribuindu-i fraza prinţului Myškin, protagonistul romanului Idiotul de Fiodor Mihailovici Dostoievski. Mai mult decât o afirmaţie, este de fapt o "întrebare dramatică": "Ce frumuseţe va mântui lumea?". Răspunsul, în mod paradoxal, se găseşte chiar în opera în faţa căreia prinţul se opreşte: Cristos mort de Hans Holbein. "Marea sa frumuseţe pierzătoare" ne va mântui, pentru că "speranţa se naşte acolo unde lacrimile durerii şi ale pocăinţei fecundează sufletul în umilinţa şi în noutatea vieţii". Într-o împletire sugestivă între artă şi realitate, între trecut, prezent şi viitor, sora Maria Gloria Riva, călugăriţă din comunitatea monastică a Adoratoarelor Perpetue ale Preasfântului Sacrament, meditează asupra temei cheie a actualului An Sfânt: speranţa. Face asta în Aula "Paul al VI-lea", în prezenţa Papei Leon al XIV-lea, cu ocazia Jubileului Sfântului Scaun, ale cărui celebrări au loc luni, 9 iunie 2025.
Mulţumirea adusă Papei Francisc
Sora Riva şi-a început discursul cu emoţie, amintind cum Papa Francisc şi arhiepiscopul Rino Fisichella, responsabil cu organizarea Jubileului şi pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, s-au gândit la ea pentru "acest mare eveniment". I-a adresat un salut emoţionat lui Leon al XIV-lea, subliniind punctele lor de contact: formarea lor comună conform Regulii Sfântului Augustin şi aprobarea, acum două secole, a comunităţii sale de către Leon al XII-lea.
Speranţa, frânghie întinsă
Locuind un deceniu în Republica San Marino, călugăriţa a subliniat valoarea statelor mici în contextul globalizat, unde tradiţiile antice menţin ferm "firul speranţei", în timp ce lumea riscă să-şi piardă "rădăcinile istorice". Fir şi speranţă: cuvinte profund interconectate, întrucât termenul biblic tikva, care indică speranţa, are ca rădăcină kav, adică "frânghie", "fir" întins între doi poli. Aşadar, în ebraica biblică, "are speranţă omul care, înrădăcinat în trecutul său, ştie să se lanseze spre viitor trăind prezentul în tensiune".
Suspendaţi între trecut şi viitor
A trăi în această suspensie este dificil, dar necesar. Echilibrul dintre trecut şi viitor este, potrivit sorei Riva, "marea rădăcină a speranţei". A duce unul dintre cei doi poli la extrem poate fi periculos: privind prea mult înapoi, riscăm "nostalgia unui trecut care nu mai există", generând un tradiţionalism steril; alergând prea mult înainte, ajungem într-un "futurism iluzoriu", incapabil să înfrunte provocările concrete ale prezentului.
De Chirico, întoarcerea fiului risipitor
Asemenea unui fir care se ţese pas cu pas, fiecare cuvânt al meditaţiei se leagă de următorul. Referinţa la "futurism" aminteşte de mişcarea artistică la care a aderat şi Giorgio de Chirico. "Trecutul, cu gloriile sale şi tristeţile sale, poate reprezenta o trambulină pentru a trăi prezentul în tensiunea potrivită", afirmă sora Riva. Prin urmare, ea se inspiră dintr-o lucrare a lui De Chirico: Întoarcerea fiului risipitor (1922). Aici, artistul - iniţial intervenţionist, apoi dezamăgit de război - se portretizează ca fiul care se întoarce: umeri laţi, cvadricepşi pronunţaţi, glezne subţiri. El este omul "self-made", confuz, dar primit de tatăl, o statuie greacă ce coboară de pe piedestal pentru a-l îmbrăţişa. "Da, trecutul vine să ne întâmpine cu întrebările sale, nu pentru a ne strivi, ci pentru a ne relansa în prezent, privind spre viitor cu speranţă".
A alerga, cu o direcţie
Neliniştile trecutului se amplifică în prezent. Cursa pentru progres, într-o lume în care "mijloacele de comunicare socială modelează noi forme de viaţă socio-culturală", poate duce la dezorientare. "Atenţie", avertizează sora Riva, "mijloacele sunt instrumente: cer ca utilizatorul să nu renunţe la propriile rădăcini nici să se lanseze spre un altundeva nedefinit, ci să ştie să se orienteze". Se simte aici formarea augustiniană a călugăriţei, care îl citează pe episcopul de Hipona: "Nu poţi alerga bine dacă nu ştii încotro alergi".
A lucra pentru orizonturi mari
Însă există o cale de parcurs fără teamă: cea a lui Ioan şi Petru spre mormântul gol. "Este alergarea celor care ştiu că speranţa se află în viaţa adevărată, cea veşnică. Veşnicia este în faţa noastră: a celor care cred şi a celor care nu cred. A întregii omeniri". De aici se naşte invitaţia de a lucra "pentru marele orizont al vieţii care nu moare", întrebându-ne dacă fiecare pas este în conformitate cu adevărul, "care este caritate şi veşnicie". Aşadar, astfel se manifestă speranţa: în "afirmarea adevărului care respectă viaţa, de la zămislirea sa până la sfârşitul său; care respectă demnitatea fiecărei persoane, dincolo de genul său, de crezul său sau de naţionalitatea sa; care respectă obiceiurile şi culturile particulare ale fiecărui popor, mare bogăţie universală".
Péguy şi Hugo, uimirea umilinţei
Jubileul este, aşadar, un stimulent pentru a reflecta asupra "lucrurilor din urmă", care pot provoca cutremure interioare, sentimente de inadecvare sau eşec. Însă din această umilinţă se naşte "acea mică fetiţă din nimic", speranţa, conform definiţiei sugestive a lui Charles Péguy. Cei umili, spune sora Riva citându-l pe Victor Hugo, "sunt adevăraţii puternici, capabili să privească viaţa cu ochi de uimire". Umilinţa învinge asupra "marelui duşman al omului, Cel Rău, care ameninţă chiar locurile unde sfinţenia se manifestă cel mai mult". Pentru aceasta, trebuie să ne înarmăm cu modestie, pentru a recunoaşte, "cu ochii uimirii, paşii mici, dar siguri, ai speranţei".
Nu numai a cunoaşte, ci a crede
Reluând cuvintele Fericitei Maria Magdalena a Întrupării, fondatoare a Adoratoarelor Perpetue, sora Riva aminteşte că "ultimele cuvinte ale unui om sfânt sunt cele mai importante de păstrat". Cele ale lui Isus la Ultima Cină leagă "credinţa în Tatăl şi speranţa vieţii veşnice de caritatea dintre noi". Aşadar, a spera înseamnă a trăi în unitate, iar Euharistia este un canal privilegiat al speranţei, capabil să dizolve tensiunile dintre trecut, prezent şi viitor. A cunoaşte asta nu este suficient: trebuie "crezut" şi proclamat.
Între persecuţii şi mângâieri
"Cum se poate învinge privirea obişnuită şi să se dezvolte privirea umilă a uimirii?", se întreabă călugăriţa. Răspunsul vine de la însăşi comunitatea sa, născută la Roma în epoca napoleoniană, în mijlocul persecuţiilor şi al "răpirii" lui Pius al VII-lea. Papa a fost cel care a voit prima mănăstire lângă Quirinale, unde locuia atunci: o invitaţie de a îndrepta privirea către Euharistie, "în mijlocul persecuţiilor lumii şi al mângâierilor divine", aşa cum scrie Sfântul Augustin. Mângâierea supremă se află în Dumnezeu: "El ne iubeşte cu o iubire veşnică. Depinde de noi să ne lăsăm modelaţi şi să realizăm în timp iluminările oferite de Duhul Sfânt, prin Euharistie şi Fecioara Maria, semn sigur de speranţă".
Dostoievski, frumuseţea care mântuieşte
Apoi Dostoievski se întoarce. Prinţul Myškin se află în faţa operei menţionate anterior a lui Cristos mort a lui Holbein, care îl reprezintă pe Isus în mărime naturală, cu ochii scufundaţi şi membrele deja marcate de descompunere. "Ce frumuseţe ne va mântui? Cea a crucii? Cea a înfrângerii?". Sora Riva răspunde: "Da, crucea încă ne poate mântui: o cruce acceptată şi oferită".
Dalí, semne de renaştere
Ultima imagine evocată este Sfânta Fecioară Maria de la Port Lligat de Salvador Dalí, pictată după Hiroshima: simbol al tragediei "pe care o ştiinţă şi o tehnică detaşate de etică ne-ar putea-o provoca". Chipul Sfintei Fecioare Maria este cel al Galei, soţie şi consolare a artistului. În jur, semne de ruină: arcul rupt care se profilează deasupra ei ("aşa sunt şi instituţiile noastre, vechi, dar adesea purtând semnele deteriorării"), peştele cristologic de pe predelă, munţi suspendaţi. Dar există şi semne de renaştere: un ou, îngeri cu mâinile întinse, femei însărcinate. Măruntaiele Mariei şi ale Pruncului Isus sunt pătrate deschise, precum Porţile Jubiliare. În centrul trupului Pruncului Divin, Pâinea Euharistică. În mâinile Pruncului, două elemente: "universul şi Cuvântul, înţelepciunea umană şi cea divină". De aici, în cele din urmă, se naşte iarăşi speranţa: din Euharistie, "din forţa trecutului", pentru a interpreta creativ prezentul şi "a paria" cu încredere pe viitor - având mereu încredere în ajutorul grijuliu al Mariei.
Procesiunea
La sfârşitul meditaţiei, Papei Leon i s-a înmânat crucea Jubileului, pe care a purtat-o în procesiune de la Aula "Paul al VI-lea" până la intrarea în bazilica vaticană, trecând prin Arcul Clopotelor. În spatele pontifului, cardinalii, episcopii şi preoţii, urmaţi de personalul laic.
Edoardo Giribaldi
(După Vatican News, 9 iunie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
