|
| © Vatican Media |
Ochii şi telecamerele din lume sunt îndreptate spre hornul de la Capela Sixtina. Dacă se coboară privirea sub acel acoperiş, un "mijloc" între istorie şi cer, se deschide scenariul conclavului. Se poate "intra" în această casetă de artă şi de istorie eclezială însoţiţi de cuvintele papilor. Vocile lor sunt cele de conducători de excepţie care au trăit momente de mare intensitate în acest loc de frumuseţe extraordinară.
O casetă de amintiri
În 1492, anul descoperirii Americii, s-a ţinut primul conclav în Capela Sixtină. Acest loc este şi o casetă de amintiri, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în timpul întâlnirii cu artiştii în Capela Sixtină la 21 noiembrie 2009.
Preţios prin arhitectura sa şi prin dimensiunile sale simbolice, dar şi mai mult prin frescele care îl fac inconfundabil, începând de la capodoperele lui Perugino şi Botticelli, Ghirlandaio şi Cosimo Rosselli, Luca Signorelli şi alţii, pentru a ajunge la Istoriile din Geneză şi la Judecata Universală, opere excepţionale ale lui Michelangelo Buonarroti, care a lăsat aici una dintre creaţiile extraordinare din toată istoria artei. Aici a răsunat adesea limbajul universal al muzicii, graţie geniului marilor muzicieni, care au pus arta lor în slujba liturgiei, ajutând sufletul să se înalţe către Dumnezeu. În acelaşi timp, Capela Sixtină este o casetă singulară de amintiri, de vreme ce constituie scenariul, solemn şi auster, de evenimente care marchează istoria Bisericii şi a omenirii.
A lăsa ca frescele să vorbească
Capela Sixtină, care păstrează Judecata Universală realizată de Michelangelo între 1536 şi 1541, este o casetă de artă, un far care iluminează istoria Bisericii şi a lumii. Şi este şi locul în care se desfăşoară geneza unei noi slujiri petrine. În acest loc la marginile altarului, sunt două uşi. Una conduce la aşa-numita "cameră a plânsului", unde imediat după alegere pontiful nou-ales îşi schimbă veşmintele şi se reculege în rugăciune. Benedict al XVI-lea a amintit cu aceste cuvinte momentele alegerii, petrecută la 19 aprilie 2005.
Aici, aşa cum ştiţi, Colegiul Cardinalilor îl alege pe papa; aici am trăit şi eu, cu trepidaţie şi încredere absolută în Domnul, momentul de neuitat al alegerii mele ca succesor al apostolului Petru. Dragi prieteni, să lăsăm ca aceste fresce să ne vorbească astăzi, atrăgându-ne spre destinaţia ultimă a istoriei umane. Judecata Universală, care domneşte în spatele meu, aminteşte că istoria omenirii este mişcare şi înălţare, este tindere inepuizabilă spre plinătate, spre fericirea ultimă, spre un orizont care depăşeşte mereu prezentul în timp ce îl străbate. Însă în dramatismul său, această frescă pune în faţa ochilor noştri şi pericolul căderii definitive a omului, ameninţare care apasă asupra omenirii atunci când se lasă sedusă de forţele răului. De aceea fresca lansează un strigăt profetic puternic împotriva răului; împotriva oricărei forme de nedreptate. Însă pentru credincioşi Cristos înviat este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Un cenacol de istorie şi de destine umane
Continuând parcursul în Capela Sixtină însoţiţi de vocile papilor, o altă dată semnificativă este cea din 7 mai 1964. Este ziua Liturghiei artiştilor prezidată de Papa Paul al VI-lea în Capela Sixtină, "cenacol de istorie, de artă, de religie, de destine umane".
Ne-ar presa să eliberăm sufletul vostru de anumită îngrijorare, de vreo tulburare, care poate surprinde cu uşurinţă pe cel care se află, într-o ocazie ca aceasta, în Capela Sixtină. Nu este probabil loc care să ne facă să ne gândim mai mult şi să tremurăm mai mult, care să insufle mai multă timiditate şi în acelaşi timp să excite mai mult sentimentele sufletului. Ei bine, chiar voi, artiştii, trebuie să fiţi primii care să eliminaţi din suflet şovăiala instinctivă, care se naşte intrând în acest cenacol de istorie, de artă, de religie, de destine umane, de amintiri, de pregustări. De ce? Dar pentru că este tocmai, dacă ar exista altul, un cenacol pentru artişti, al artiştilor. Şi prin urmare ar trebui în acest moment să lăsaţi ca marea respiraţie a emoţiilor, a amintirilor, a tresăltării, - pe care un templu ca acesta o poate provoca în suflet - invadează în mod liber spiritele voastre.
Un sanctuar de teologie
Capela Sixtină este un templu care eliberează în suflet "marea respiraţie a emoţiilor". A intra în acest sanctuar însoţiţi de vocea Papei Ioan Paul al II-lea, cu cuvintele pe care le-a rostit la 8 aprilie 1994 la sfârşitul restaurărilor frescelor lui Michelangelo, înseamnă a avea în faţa propriilor ochi scena Judecăţii Universale.
Pare că Michelangelo, în modul său, s-a lăsat condus de cuvintele sugestive din Cartea Genezei care, cu privire la crearea omului, bărbat şi femeie, afirmă: "Erau goi, dar nu simţeau ruşine" (Gen 2,25). Capela Sixtină este tocmai - dacă se poate spune aşa - sanctuarul teologiei trupului uman. Dând mărturie şi despre frumuseţea omului creat de Dumnezeu ca bărbat şi femeie, ea exprimă, într-un anumit sens - şi speranţa unei lumi transfigurate... Dacă în faţa Judecăţii Universale rămânem orbiţi de strălucire şi de spaimă, admirând într-o parte trupurile glorificate şi în cealaltă parte cele supuse la condamnare veşnică, înţelegem şi că întreaga viziune este profund impregnată de o unică lumină şi de o unică logică artistică: lumina şi logica credinţei pe care Biserica o proclamă mărturisind: "Cred într-unul Dumnezeu... creator al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute"...
Locul acţiunii Duhului Sfânt
Capela Sixtină, a mai spus Papa Ioan Paul al II-lea în 1994, devine "în faţa întregii comunităţi catolice locul acţiunii Duhului Sfânt".
Capela Sixtină este locul care, pentru fiecare papă, cuprinde amintirea unei zile deosebite din viaţa sa. Pentru mine, este vorba de 16 octombrie 1978. Chiar aici, în acest spaţiu sacru, se adună cardinalii, aşteptând manifestarea voinţei lui Cristos cu privire la persoana succesorului Sfântului Petru... Capela Sixtină încă o dată a devenit în faţa întregii comunităţi catolice locul acţiunii Duhului Sfânt care constituie în Biserică pe episcopi, constituie în mod deosebit pe cel care trebuie să fie episcopul de Roma şi succesorul lui Petru.
În centrul istoriei
Capela Sixtină, când cardinalul ales pontif acceptă alegerea, devine şi locul acelui "da", al punerii sale în slujba omenirii, a istoriei. Aşa cum a făcut Maria. A amintit asta Papa Francisc la 8 decembrie 2024.
În solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, evanghelia ne relatează unul dintre momentele cele mai importante, mai frumoase, în istoria omenirii: Buna-Vestire (cf. Lc 1,26-38), când "da"-ul Mariei spus arhanghelului Gabriel a permis Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Isus... Ca în scena creării lui Adam pictată de Michelangelo în Capela Sixtină, unde degetul Tatălui ceresc atinge degetul omului; tot aşa şi aici, umanul şi divinul se întâlnesc, la începutul răscumpărării, se întâlnesc cu o delicateţe minunată, în clipa binecuvântată în care Fecioara Maria rosteşte "da"-ul său. Ea este o femeie dintr-un mic sat periferic şi este chemată pentru totdeauna în centrul istoriei: de răspunsul său depind destinele omenirii, care poate din nou să zâmbească şi să spere, pentru că destinul său a fost pus în mâini bune.
Maria este "o femeie dintr-un mic sat periferic şi este chemată pentru totdeauna în centrul istoriei", a spus Francisc. Şi noul episcop de Roma va putea proveni dintr-un mic sat periferic. Va fi chemat în centrul istoriei, al acestei perioade istorice complexe pe care omenirea, rănită de războaie şi nedreptăţi, o trăieşte. În Capela Sixtină "degetul Tatălui ceresc atinge degetul omului". Aşadar, este emoţionant să credem că acel deget al lui Dumnezeu pictat de Michelangelo să indice în acest conclav omului drumul viitor al Bisericii, drumul pe care poporul lui Dumnezeu condus de păstorul său universal este chemat să-l urmeze.
Amedeo Lomonaco
(După Vatican News, 8 mai 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
