Veneraţi Fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
În această liturgie a Primelor Vespere de la solemnitatea tuturor sfinţilor, noi comemorăm actul prin care, în urmă cu 500 de ani, Papa Iuliu al II-lea a inaugurat fresca de pe bolta acestei Capele Sixtine. Îi mulţumesc Cardinalului Bertello pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi-i salut cordial pe toţi cei prezenţi.
De ce să amintim acest eveniment istorico-artistic într-o celebrare liturgică? Înainte de toate pentru că Sixtina este, prin natura sa, o aulă liturgică, este Cappella Magna din Palatul Apostolic Vatican. În afară de asta, pentru că operele artistice care o decorează, îndeosebi ciclurile de fresce, au în liturgie, ca să spunem aşa, ambientul lor vital, contextul în care exprimă cel mai bine toată frumuseţea lor, toată bogăţia şi pregnanţa semnificaţiei lor. Este ca şi cum, în timpul acţiunii liturgice, toată această simfonie de figuri ar lua viaţă, în sens desigur spiritual, dar şi estetic în mod inseparabil, pentru că percepţia formei artistice este un act tipic uman şi, ca atare, implică simţurile şi spiritul. În puţine cuvinte: Capela Sixtină, contemplată în rugăciune, este şi mai frumoasă, mai autentică; se revelează în toată bogăţia sa.
Aici totul trăieşte, totul răsună în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am ascultat textul din Scrisoarea către Evrei: "Voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare..." (12,22-23). Autorul se adresează creştinilor şi explică faptul că pentru ei s-au realizat promisiunile din Vechea Alianţă: o sărbătoare de comuniune care îl are drept centru pe Dumnezeu şi pe Isus, Mielul jertfit şi înviat (v. 23-24). Toată această dinamică de promisiune şi împlinire noi o avem reprezentată aici în frescele de pe pereţii lungi, operă a marilor pictori din Umbria şi Toscana din a doua jumătatea a secolului al XV-lea. Şi atunci când textul biblic continuă spunând că noi ne-am apropiat "de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de suflete celor drepţi duşi la desăvârşire" (v. 23), privirea noastră se ridică spre Judecata din urmă a lui Michelangelo, unde fondul albastru al cerului, amintit în mantia Fecioarei Maria, dăruieşte lumină de speranţă întregii viziuni, foarte dramatice. "Christe, redemptor omnium, / conserva tuos famulos, / beatae semper Virginis / placatus sanctis precibus" - cântă prima strofă din Imnul latinesc de la aceste Vespere. Şi este tocmai ceea ce vedem noi: Cristos răscumpărătorul în centru, încoronat de sfinţii săi şi având lângă El pe Maria, în atitudine de mijlocire imploratoare, ca şi cum ar vrea să îmblânzească judecata teribilă.
Însă în seara asta atenţia noastră se îndreaptă îndeosebi spre marea frescă de pe boltă, pe care Michelangelo, prin mandatul lui Iuliu al II-lea, a realizat-o în circa patru ani, între 1508-1512. Marele artist, deja celebru prin capodopere de sculptură, a înfruntat activitatea de a picta peste o mie de metri pătraţi de tencuială şi ne putem imagina că efectul produs asupra celui care pentru prima dată a văzut-o terminată a trebuit să fie cu adevărat impresionant. Din această imensă frescă s-a prăbuşit asupra istoriei artei italiene şi europene - va spune Wölfflin în 1899 cu o metaforă frumoasă şi de acum celebră - ceva comparabil cu un "torent violent de munte aducător de fericire şi în acelaşi timp de devastare": nimic n-a mai rămas ca mai înainte. Giorgio Vasari, într-un vestit pasaj din Vieţi, scrie în mod foarte eficace: "Această operă a fost şi este cu adevărat făclia artei noastre, care a făcut atâta plăcere şi lumină artei picturii, încât a fost suficient pentru a lumina lumea".
Făclie, lumină, a lumina: trei cuvinte ale lui Vasari care nu au fost departe de inima celui care era prezent la Celebrarea Vesperelor din acea zi de 31 octombrie 1512. Dar nu e vorba numai de lumina care vine din folosirea înţeleaptă a bogatei culori de contraste, sau din mişcarea ce însufleţeşte capodopera lui Michelangelo, ci de ideea care străbate marea boltă: este lumina lui Dumnezeu cea care luminează aceste fresce şi întreaga Capelă Papală. Acea lumină care cu puterea sa învinge haosul şi întunericul pentru a dărui viaţă: în creaţie şi în răscumpărare. Şi Capela Sixtină relatează această istorie de lumină, de eliberare, de mântuire, vorbeşte despre raportul lui Dumnezeu cu omenirea. Cu bolta genială a lui Michelangelo, privirea este determinată să reparcurgă mesajul Profeţilor, la care se adaugă Sibilinele păgâne în aşteptarea lui Cristos, până la începutul a toate: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1). Cu o intensitate expresivă unică, marele artist îl desenează pe Dumnezeu Creatorul, acţiunea sa, puterea sa, pentru a spune cu claritate că lumea nu este produs al întunericului, al întâmplării, al absurdului, ci derivă dintr-o Inteligenţă, dintr-o Libertate, dintr-un act suprem de Iubire. În acea întâlnire dintre degetul lui Dumnezeu şi cel al omului, noi percepem contactul dintre cer şi pământ; în Adam, Dumnezeu intră într-o nouă relaţie cu creaţia sa, omul este în raport direct cu El, este chemat de El, este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
După douăzeci de ani, în Judecata Universală, Michelangelo va încheia marea parabolă a drumului omenirii, împingând privirea spre împlinirea acestei realităţi a lumii şi a omului, la întâlnirea definitivă cu Cristos Judecătorul celor vii şi al celor morţi.
A ne ruga în seara asta în această Capelă Sixtină, învăluiţi de istoria drumului lui Dumnezeu cu omul, reprezentată în mod minunat în frescele care se află deasupra noastră şi care ne înconjoară, este o invitaţie la rugăciune, o invitaţie de a înălţa către Dumnezeu creatorul, răscumpărătorul şi judecătorul celor vii şi al celor morţi, cu toţi sfinţii din cer, cuvintele cântării din Apocalips: "Amin, aleluia! [...] Lăudaţi-l pe Dumnezeul nostru, toţi slujitorii lui, şi voi cei care vă temeţi de el, mici şi mari! [...] Aleluia! [...] Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-l preamărim" (19,4b.5.7a). Amin.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
