Publicăm în continuare textul omiliei rostită de arhiepiscopul Jean-Louis Brugučs, secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, în timpul Liturghiei care a avut loc la 28 ianuarie la Universitatea Pontificală Sfântul Toma "Angelicum", în sărbătoarea sfântului Toma de Aquino.
* * *
Încă o dată, evanghelia ne-a proclamat invitaţia solemnă a Domnului de a deveni sare a pământului şi lumină a lumii. Acest text aparţine predicii de pe munte, pentru care constituie un fel de concluzie: după ce a schiţat, cu cele opt fericiri, portretul discipolului din noua lege, el fixează statutul său social. "Ziua Mondială a Tineretului", care s-a desfăşurat la Toronto în anul 2002, a ales chiar această temă. Într-o cateheză care mi-a fost cerută, eu i-am invitat pe tineri la demnitate. Da, este o onoare să fim botezaţi, şi această onoare trebuie să devină vizibilă în ochii tuturor. Sarea face trimitere la gust, la tot ceea ce dă gust, aşadar la înţelepciune. Discipolul lui Cristos iubeşte viaţa. El ştie să se bucure de ea sub privirea lui Dumnezeu: acest gust, această bucurie de a trăi, această înţelepciune tânără, i se cere s-o facă părtaşă în jurul său. Făcând astfel el devine o lumină pentru lume. Eu n-am crezut niciodată că există creştini anonimi, nu m-am gândit niciodată că putem fi creştini fără să ştim asta; discipolul nu se ascunde, nici nu se lasă confundat cu masa de oameni. Prin modul său de a fi - înţelepciunea sa - şi maniera sa luminoasă de a gândi, el refuză orice tip de conformism. Faptul este că această diferenţă costă, ştim cu toţii asta foarte bine: unii vor putea să se uimească de acest comportament aşa de deosebit, să-l ia în râs sau să-l critice, dar nimic nu va şti să stingă demnitatea discipolului ales pentru a mărturisi iubirea lui Dumnezeu.
Înţelepciune, lumină: acestea sunt cuvintele care vin în minte în mod spontan atunci când se vorbeşte despre sfântul Toma de Aquino. Prima lectură îl introducea pe învăţătorul dominican în lista lungă a înţelepţilor, care de-a lungul secolelor, sau chiar de-a lungul mileniilor, au ilustrat teama de Domnul. "M-am rugat şi mi s-a dăruit înţelepciunea": aceste cuvinte de la început ar fi putut să se afle chiar pe buzele sfântului nostru. Pregătind această omilie, am voit să recitesc decretul cu care, la 25 mai 1727, papa Benedict al XIII-lea înfiinţa acest "Studium" al dominicanilor, strămoş direct al Universităţii în care ne aflăm noi. El prezintă învăţătura celui care avea să devină învăţătorul comun al Bisericii, ca o lumină destinată să lumineze nu numai Biserica, ci şi toată societate. O lumină care a permis să se denunţe erorile din trecut, o lumină pentru a înţelege mai bine erorile din timpurile prezente (nr. 30). Anul 1727: în multe ţări din Europa, o nouă viziune despre om şi despre lume începe să se nască în intelighenţie, sub influenţa enciclopediştilor. Secularizarea societăţii face primii săi paşi. Spre cine se îndreaptă Biserica? Desigur, nu spre teologii momentului - ar fi fost foarte greu să fie găsiţi! - ci spre un antic care anticipase Europa intelectuală şi o studiase, apoi predase la Köln, Paris, Orvieto, Roma şi în cele din urmă la Napoli.
La acest început de mileniu, când secularizarea s-a impus în mai multe continente, mi se pare că atitudinea Bisericii noastre trebuie să rămână aceeaşi: să se îndrepte nu atât spre o referinţă istorică de altfel foarte depărtată de cultura noastră, ci spre un învăţător, în sensul absolut al acestui termen, a cărui fascinaţie transcende secolele. Nova et vetera: Toma de Aquino a avut geniul de a se înrădăcina în tradiţia cea mai solidă (dau mărturie despre asta cunoaştere părinţilor şi debitul său faţă de sfântul Augustin mult mai puternic decât pare să se recunoască, de doar câteva decenii), cu scopul de a percepe din interior provocările modernităţii. Asimilarea trecutului pregăteşte mereu viitorul. Aşadar să-l auzim cum ne dă două mari sfaturi pentru astăzi.
Primul sfat: să nu separăm niciodată munca intelectuală de viaţa de unire cu Dumnezeu. Desigur, pentru sfântul Toma teologia are o funcţie speculativă şi sistematică bine definită, care constă în propunerea unei "înţelegeri" a credinţei, dând motive sigure sau probabile, pentru a elimina erorile. La fel, el nu separă niciodată această perspectivă imediată de o finalitate mai spirituală, care s-ar putea rezuma într-un cuvânt: ridicarea spiritului. Referitor la o chestiune trinitară delicată, sfântul Toma afirmă: "O astfel de cercetare nu este inutilă, pentru că prin intermediul ei spiritul este ridicat pentru a percepe ceva din adevăr: cum per eam elevetur animus ad aliquid veritatis capiendum" (De pot., q. 5, a.5). Această ridicare este percepută ca anticipare şi pregătire a viziunii beatifice. Să rămânem tot în perspectiva deschisă de fericirile proclamate în predica de pe munte. Iată pentru ce munca speculativă, conform sfântului Toma, este izvor de bucurie. "Este util, explică el la începutul lui Summa contra gentiles, ca spiritul uman să se exercite cu aceste motivaţii chiar dacă sunt slabe, cu condiţia ca să nu aibă pretenţia de a înţelege sau de a demonstra. Pentru că a putea percepe ceva din realităţile cele mai înalte, chiar dacă numai cu o privire slabă şi limitată, aduce bucuria cea mai mare: jucundissimum" (SCG, L. I, cap. 8, nr. 49).
Mă se pare că acest prim sfat ne apără împotriva a ceea ce eu aş numi riscul unei auto-secularizări căţărătoare la cei care au primit funcţia de a învăţa în Biserică: privind "lucrurile de sus", ca şi cum s-ar îndrepta obiectivul fotografic spre infinit, aceştia din urmă ar trebui să vadă cu se ordonează mai bine diferitele planuri ale realităţii. Comemorând aniversarul centenarului teologului Hans Urs von Balthasar, în anul 2005, cel care abia fusese ales papă sub numele de Benedict al XVI-lea, îi aducea acest omagiu: "El a înţeles profund că teologia poate să se dezvolte numai în rugăciune, care percepe prezenţa lui Dumnezeu şi care se încredinţează lui în ascultare".
Al doilea sfat pe care ni-l lasă învăţătorul angelic ajunge cu multă precizie la o propoziţie făcută de părinţii sinodali de la ultimul sinod care a avut loc la Roma în octombrie 2008: "Depăşirea dualismului dintre exegeză şi teologie" (Propoziţia 27). Textul relua astfel înseşi cuvintele papei Benedict al XVI-lea: "Acolo unde exegeza nu este teologie, Scriptura nu poate să fie sufletul teologiei şi, viceversa, acolo unde teologia nu este în mod esenţial interpretare a Scripturii în Biserică, această teologie nu mai are fundament" (marţi 14 octombrie 2008). Sfântul Toma ne dă un exemplu minunat al acestei unităţi între meditarea cuvântului lui Dumnezeu şi reflecţia sistematică. Summa theologica propune un "du-te - vino" constant între acest cuvânt, el însuşi recitit în tradiţie şi în lumina magisteriului, şi construcţia teologică. Ştim că în Evul Mediu prima misiune a profesorului de teologie era să comenteze Scriptura în fiecare zi. Titlul cel mai înalt la acea vreme era acela de Magistre in sacra Pagina sau Doctor sacrae scripturae. Legere, adică a comenta, disputare a chestiunilor cele mai dificile şi în sfârşit praedicare: Toma ne-a lăsat astfel comentarii minunate ale Scripturii. Sunt cel puţin jumătate din textele Noului Testament şi diferite cărţi din Vechiul Testament pe care el le-a meditat şi le-a expus în fiecare zi. De exemplu, comentând cuvântul lui Isus: "Eu sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29), învăţătorul nostru explică în modul cel mai luminos: "Toată legea nouă constă în aceste două lucruri: în blândeţe şi în umilinţă. Prin blândeţe, omul se apropie de aproapele conform cuvântului din psalm: «Aminteşte-ţi, Doamne, de David, de toată blândeţea sa» (Ps 131,1). Prin umilinţă, el se apropie de sine şi de Dumnezeu: «Asupra cui se odihneşte Duhul meu dacă nu asupra omului de pace şi de umilinţă» (Is 66,2)" (Super Evangelium S. Matthaei Lectura, nr. 970).
Este normal, este necesar, mi se pare, ca Universităţile pontificale romane să se întrebe cu privire la specificul lor. Universitatea voastră, dragi prieteni, nu lasă loc la nici o incertitudine: a face ca Toma de Aquino să devină astăzi, aşa cum a fost în trecut, sarea învăţăturii noastre şi lumina oamenilor de bunăvoinţă.
(După Zenit, 14 februarie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
