Cardinalul José Saraiva Martins, prefectul Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, a rostit o omilie în timpul celebrării euharistice desfăşurată luni, 28 ianuarie 2008, la Universitatea Pontificală Sfântul Toma de Aquino din Roma, cu ocazia sărbătorii patronului Ateneului, pe care o prezentăm în continuare.
1. Rectore magnific, ilustre autorităţi academice, onoraţi profesori şi dragi studenţi, întoarcerea în aceste celebre aule de la Angelicum îmi trezeşte emoţie şi bucurie pentru multele amintiri de ex-student, evocate de circumstanţa de astăzi, care am avut bucuria de a obţine doctoratul în teologie chiar aici, în Universitatea Pontificală "Sfântul Toma de Aquino" din Roma.
Apoi bucuria se dublează datorită măreţiei sfântului pe care-l celebrăm, care a luminat mereu paşii noştri în domeniul cercetării teologice, al învăţământului şi chiar în viaţa de zi cu zi. Un om care, aşa cum a spus papa Ioan al XXIII-lea delegaţilor care îi cereau canonizarea: "... a ilustrat Biserica mai mult decât toţi ceilalţi învăţători: se obţine mai mult profit într-un an din cărţile sale decât toată viaţa din celelalte" (cf. B. Mondin, La metafisica di S. Tommaso d'Aquino, ESD, Bologna 2002, p. 8).
Ne ajută încă o dată cunoscutul episod din copilăria lui Toma, când, la vârsta de cinci ani este încredinţat, în anul 1230, de către părinţii săi, puternicilor feudali din Roccasecca, ca oblat la Abaţia din Montecassino, pentru prima instruire. Toma era un copil care vorbea puţin, foarte liniştit şi atunci când în curţile interioare ale mănăstirii întâlnea un călugăr, nu ezita să-l întrebe: "Spuneţi-mi, părinte, cine este Dumnezeu?" (cf. Guglielmo da Tocco, Hystoria beati Thomae, c. 5).
O întrebare simplă şi clară, deloc naivă, revelatoare a orientării fundamentale a întregii vieţi şi activităţi a lui Toma de Aquino (cf. Toma de Aquino, L'esistenza di Dio, ed. "La Scuola", Brescia 2003, sub îngrijirea lui Zuanazzi, p. 7).
Mai mult, trebuie spus că e vorba de o întrebare pe care fiecare dintre noi, în special cel care-şi consacră viaţa în slujba adevărului, deci profesorii şi studenţii de teologie în primul rând, o au în faţa ochilor lor, uniţi de aspiraţia oricărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, de a-i cunoaşte chipul într-o zi, singurul lucru care ne va face veşnic fericiţi.
2. Am ascultat în evanghelie aceste cuvinte: "Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr". Această invocaţie a lui Isus, în aşa-numita rugăciune sacerdotală, se poate traduce şi "Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr": aşa traduce Vulgata ("Sanctifica eos in veritate; sermo tuus veritas est") şi nu fără motiv, deoarece cuvântul grec folosit aici (ágiázein) derivă din ágios care înseamnă tocmai "sfânt", şi este acelaşi cuvânt care, folosit în rugăciunea învăţată de Isus, este tradus cu "sfinţească-se numele tău". Veţi înţelege fără îndoială că prefectul Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor preferă traducerea: "Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr".
În acest pasaj din rugăciunea lui Cristos la începutul pătimirii sale, propus de liturgie pentru sărbătoarea sfântului Toma de Aquino, putem, după părerea mea, să vedem fundamentul fizionomiei spirituale a doctorului comun şi al sfinţeniei sale. Pentru a înţelege aceasta, e suficient să ne lăsăm conduşi de el însuşi.
Aşadar, Isus îi cere Tatălui să-i sfinţească pe apostoli. A sfinţi înseamnă, cum se ştie, a face sfânt şi, aici, prima observaţie care trebuie făcută este că Tatăl e cel care sfinţeşte, nu omul se face sfânt; cu alte cuvinte, sfinţenia, ca şi îndreptăţirea care este fundamentul ei, este dar al lui Dumnezeu, rod al harului habitual: sfântul Toma vorbeşte despre gratia sanctitatis (II-II, q. 185, a. 3, ad 3m) şi afirmă că sanctificare homines proprium Dei opus este: dicitur enim Levit. 22 [32]: ego Dominus, qui sanctifico vos (4 CG 17) "sfinţirea oamenilor este lucrarea proprie a lui Dumnezeu; de fapt se spune în Levitic 22,32: "Eu, Domnul, vă sfinţesc pe voi"; această lucrare de sfinţire este atribuită în mod diferit Fiului şi Duhului Sfânt, deoarece Duhul este însuşi darul sfinţirii, în timp ce Fiul este autorul acestui dar1.
3. Acum, va fi util să ne punem o întrebare: deci în ce constă sfinţenia? Iată răspunsul lui Toma de Aquino: sanctitas dicitur per quam mens hominis seipsam et suos actos applicat Deo (II-II, q. 81, a. 8, c.), "se numeşte sfinţenie atitudinea prin care mintea omului se aplică pe sine însăşi şi actele sale la Dumnezeu", sau în mod mai puţin tehnic şi articulat, dar total echivalent: In hoc est sanctitas hominis ut ad Deum vadat (Super ev. Ioannis, c. 13, l. 1, n. 4, Marietti, n. 1743), "În asta constă sfinţenia omului: ca să meargă spre Dumnezeu". Deci a fi sfânt, înseamnă a face din Dumnezeu scopul nostru ultim şi a ne comporta ca atare.
Însă, pentru om, ce înseamnă a-l lua pe Dumnezeu ca scop ultim? Desigur, înseamnă, înainte de toate, ca omul să-l ia pe Dumnezeu ca scop a ceea ce-l specifică pe el ca om, adică mintea sa şi facultăţile ei, adică intelectul şi voinţa. Deci, a fi sfânt înseamnă a-l cunoaşte şi a-l iubi pe Dumnezeu ca scop ultim al propriei vieţi, lucru care nu poate avea loc fără harul divin (cf. II-II, q. 89, a. 6, c.).
Sensibilitatea voastră teologică, de acum fină, ştie faptul că pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu trebuie să-l cunoaştem într-o anumită măsură, deoarece, aşa cum spune sfântul Augustin, Non [...] diligitur quod penitus ignoratur (Tract. 96 in Ioann. ev., n. 4, CCL 36, 571), "Nu se poate iubi ceea ce se ignoră total", care a fost tradus cu bine cunoscuta maximă: Nihil amatum nici praecognitum. Şi pentru ca acesta să-l iubească din caritate trebuie să-l cunoască - şi normal în mod explicit - ca şi Creator şi Mântuitor, ca întrupat şi înviat în Cristos, deci trebuie să adere în credinţă la Dumnezeul creştin. Şi aici găsim versetul din evanghelia după Ioan de la care am pornit; comentându-l, sfântul Toma spune: "Sfinţeşte-i, punând în ei pe Duhul Sfânt, şi aceasta în adevăr, adică în cunoaşterea adevărului credinţei şi a poruncilor tale... De fapt, suntem sfinţiţi prin credinţa şi cunoaşterea adevărului..." (Super ev. Ioannis, c. 17, l. 4, Marietti, n. 2229).
4. Însă trebuie precizat imediat că această sfinţenie pe care ne-o dă Dumnezeu nu este o perfecţiune suprapusă naturii umane şi fără raport intrinsec cu ea. Dimpotrivă, sfinţenia duce natura umană spre perfecţiunea sa, dacă este adevărat că intelectul, al cărui bine este adevărul, nu va găsi odihnă decât atunci când pása va ajunge la cunoaşterea "întregului adevăr", áléteia (In 16,13), şi acest adevăr este adevărul dintâi, adică Dumnezeu. A cunoaşte acest prim adevăr este scopul natural al oricărei creaturi intelectuale; însă acest scop este atins în mod deplin numai de cei fericiţi care-l văd pe Dumnezeu faţă-n faţă, aşa cum este el, ajungând, în felul acesta, la fericirea perfectă şi ultimă, aşa cum spune doctorul angelic: "Aici pe pământ, nimic nu este mai asemănător cu această fericire, decât viaţa celor care contemplă adevărul, atât cât este posibil în această viaţă" (3 CG 63).
Şi această contemplare nu este un exerciţiu rezervat unui grup restrâns de suflete de excepţie; este natural pentru orice creştin autentic şi este un alt nume al sfinţeniei. De fapt, aşa cum învaţă sfântul Toma, "aparţine prieteniei conversaţia cu prietenul. Ori omul conversează cu Dumnezeu contemplându-l; după cum spunea apostolul (Fil 3,20): «nostra conversatio in coelis est», conversaţia noastră este în ceruri. Aşadar, deoarece Duhul Sfânt ne face capabili să-l iubim pe Dumnezeu, rezultă că suntem constituiţi de Duhul Sfânt contemplatori ai lui" (4 CG 22). Şi putem adăuga, urmându-l tot pe sfântul Toma (II-II, q. 180, a. 7, ad 1m), că dacă-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu, dorim să-l cunoaştem mai mult şi că, cu cât îl cunoaştem mai mult, cu atât îl iubim mai mult, şi în această circulatio între operaţiunea voinţei şi operaţiunea intelectului, între iubire şi cunoaştere, între caritate şi credinţă, constă însăşi contemplaţia.
5. Iubiţi prieteni, voi care aveţi privilegiul de a vă dedica, în această Universitate pontificală, studiilor care sunt orientate, în mod mai mult sau mai puţin apropiat, spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi care merită, deci, într-un fel, aşa cum spune tot sfântul Toma (II-II, q. 180, a. 4, c.), numele de contemplaţie, şi voi, mai ales, care vă dedicaţi studiului teologiei sau, aşa cum preferă să spună sfântul nostru, a sacra doctrina, care este conform lui doctor communis, velut quaedam impressio divinae scientiae (I, q. 1, a. 3, ad 2m), trebuie să-i mulţumiţi lui Dumnezeu că vă dă posibilitatea de a vă dedica, cu ajutorul mijloacelor cele mai potrivite, îndeosebi al învăţământului profesorilor voştri, acestei contemplaţii care este însăşi viaţa sufletului creştin.
Însă mai trebuie să facem un pas pentru a înţelege, într-adevăr, ce vrea să spună Isus când îi cere Tatălui să-i sfinţească pe ucenicii săi în adevăr. De fapt, Isus, în versetul următor adaugă: Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor. Aceasta arată că Isus, rugându-se pentru ucenici, are în vedere şi misiunea lor de vestitori ai adevărului mântuitor. Dar ceea ce e important aici, este de a înţelege bine că vestirea evangheliei nu este o slujire extrinsecă sfinţirii în adevăr, ci o dezvoltare normală a acestei sfinţiri. Sfântul Toma explica asta foarte bine... (îndeosebi în chestiunea disputată De Caritate, a. 11, ad 6m, vezi şi II-II, q. 188, a. 6).
Nu e greu de a vedea aici motivele pentru care tânărul Toma a voit să părăsească prevăzuta sa carieră la Montecassino, pentru a intra în Ordinul Predicatorilor. Şi în mod mai general, putem recunoaşte că programul de sfinţire pe care el îl trasează în textele pe care am încercat să le adun şi să le rezum aici, a fost, înainte de toate, programul de sfinţire pe care el însuşi a voit să-l pună în practică în viaţa sa. Sfântul Toma care nu vorbeşte aproape niciodată la persoana întâi, a făcut-o o singură dată, împrumutând cuvintele sfântului Ilarie; de fapt, scrie în capitolul al II-lea din prima carte a operei Summa contra Gentiles, expunând "intenţia autorului": "pentru a folosi cuvintele lui Ilarie: sunt conştient că datoria principală a vieţii mele faţă de Dumnezeu este ca fiecare cuvânt al meu, fiecare exprimare a mea să vorbească despre el". La această declaraţie, sunt ca un răspuns cuvintele spuse lui Toma, către sfârşitul vieţii sale, de Cristos în viziunea de la Napoli: Bene dixisti de me, Thoma, "Ai vorbit bine despre mine, Toma", şi ceea ce a urmat după această viziune ilustrează bine ceea ce am spus până acum, deoarece Isus continuă întrebând: "Ce răsplată vei primi pentru munca ta?" şi sfântul Toma răspunde: Domine, non nisi te, "Doamne, nimic altceva decât pe tine" (Tocco, c. 34).
Deci Toma a ştiut, în viaţa sa, să obţină această sfinţire în adevăr, despre care, la şcoala lui, am încercat să evoc câteva aspecte. Aşadar, să încercăm, cu harul lui Dumnezeu, să imităm exemplul său, consacrând nu numai timpul de studii, ci toată viaţa noastră, pe cât posibil, ca să-l contemplăm pe Dumnezeu şi să transmitem fraţilor noştri adevărul cunoscut astfel, pentru a ajunge într-o zi, împreună cu ei, la definitiva gaudium de veritate la care suntem chemaţi.
(Agenţia Zenit, 28 ianuarie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
