de Inos Biffi
"Cum se devine teolog?", l-au întrebat într-o zi pe Toma de Aquino: "Mergând, a răspuns el, la şcoala unui maestru valoros", şi a dat numele lui Alexandru Halense. Şi Angelicul, la rândul său, mersese la şcoala unui maestru, Albert cel Mare, singurul care, cu perspicacitate singulară, a intuit inteligenţa excepţională a tăcutului discipol "sicilian", prevestind splendida lui reuşită. Când a aflat despre moartea lui (la 7 martie 1274) a exclamat: "A murit fratele Toma de Aquino, fiul meu în Cristos, lumină a Bisericii".
A merge la şcoala lui Toma este, fără umbră de îndoială, o cale sigură pentru a deveni nu numai teologi, ci şi filozofi sau, mai în general şi pur şi simplu, pentru a fi capabili să gândim bine, să raţionăm.
Este adevărat că nu au lipsit, în zilele noastre, mai ales teologi, care, ori necunoscându-l decât din auzite ori înţelegându-l greşit, au hotărât neactualitatea lui. Dar nu trebuie luaţi în serios. În general, ei s-au convins că înainte de ei a existat un potop, şi se complac să se considere "fără tată, fără mamă şi fără genealogie"; şi chiar dacă uneori studiază autorii din trecut, nu fac asta atât pentru a şti ceea ce au spus, ci pentru a învăţa ceea ce ar fi trebuit să spună. Se aude adesea afirmându-se că, pentru a fi actuali, nu trebuie să ne oprim la sfântul Toma. Numai că, pentru a nu ne opri la el, ar trebui să fi ajuns la el, fără a spune că are valoare şi contează nu atât actualitatea, ci adevărul, care a reprezentat pasiunea fundamentală a Doctorului Angelic.
El a fost foarte sensibil faţă de istorie, faţă de "ceea ce - spunea el - oamenii au gândit": e suficient să amintim "lecţiile" lui biblice şi angajarea lui de a comenta operele lui Aristotel, acţiune desigur singulară pentru un "maestru în Sfânta Pagină". Pe de altă parte, nici nu se mulţumea să repete cuvintele autorilor studiaţi, fie el şi sfântul Augustin, ci el căuta "intenţia profundă", dincolo de exprimare (quae sit intentio profundior). Totuşi, nici aceasta nu era etapa conclusivă a cercetării lui: ceea ce la sfârşit îl interesa era să găsească "care este adevărul" (veritas rerum circa hoc). Şi era momentul eliberării.
Şi în apropierea lui continuă de Aristotel, preocuparea lui ultimă nu era atât aceea de a-l reconstrui din punct de vedere istoric, cât mai ales, într-un anumit sens, de a-l face mai pe deplin adevărat şi coerent până la capăt, salvându-l de Averoes.
Scrie Chesterton că revoluţia aristotelică a lui Toma nu a constat în "a-l reconcilia pe Cristos cu Aristotel, ci pe Aristotel cu Cristos", şi că el a fost "unul din marii eliberatori ai intelectului uman". De fapt, Toma este un incomparabil educator al inteligenţei, un "apostol al inteligenţei" (Maritain) şi putea fi aşa înainte de toate datorită stimei mari pe care o avea faţă de raţiune, pe care el o considera nu deprimată sau încurcată de credinţă sau de har, ci dimpotrivă, intim vindecată: "Credinţa nu distruge raţiunea, ci o depăşeşte şi o duce la perfecţiune" (De veritate, 14, 1, 9). El ajunge până acolo încât să spună: "Înţeleptul iubeşte şi onorează intelectul, care, între realităţile umane, este cea căreia Dumnezeu îi rezervă iubirea cea mai intensă (In X Ethicorum, lectio 13).
Pe acest drum educativ Toma porneşte mergând "direct la esse" (Maritain), adică recunoscând înnăscută în structura intelectului capacitatea de a percepe fiinţa - "fiinţa este prima cunoaştere a intelectului" - (2 Sententiae, 19, 1, 2m) şi primele principii nedemonstrabile care îi sunt intrinsece în mod natural, cunoaşterea cărora "ne este înnăscută" (De veritate, 11, 1, c.) şi este condiţie a oricărei cunoaşteri.
Omul, pornind de la autoconştiinţă (notitia sui) (De veritate 15, 1, 6), poate deci să interpreteze ceea ce este obiect imediat al experienţei sale, "fiinţele" sau entităţile, şi să le perceapă intimă insuficienţă. De fapt, din cauza mobilităţii, instabilităţii sau contingenţei lor şi a caracterului lor fragmentar nu pot în mod radical să se autojustifice: au reputaţia fiinţei, dar în acelaşi timp sunt loviţi de non-fiinţă.
Conducând raţiunea pe acest drum, Toma o duce să recunoască necesitatea, s-ar spune "caracterul evident", al existenţei unei "Fiinţe" neatinsă de nici o limită, Act sau perfecţiune pură, care să fie la începutul şi ca izvor al actualităţii oricărei entităţi. Şi este ca şi cum s-ar spune că aparţine oricărei entităţi intima relaţie şi profesie "religioasă", "teologică". Prin această relaţie fiinţele pot să existe: dacă sunt lăsate în voia lor sunt pentru moartea absolută, adică pentru căderea în nefiinţă; pot să continue în existenţă numai pentru că "Dumnezeu continuă să le dăruiască lor fiinţa", în care constă perfecţiunea (Summa Theologiae, I, 4, 1, 3m).
Conform lui Toma, culmea acestui drum fascinant şi entuziasmant este atinsă cu recunoaşterea că esenţa lui Dumnezeu este cea de "fiinţă": "Dumnezeu este fiinţă prin esenţă" (Summa Theologiae, I, 4, 3, 3m); este ipsum esse (Summa Theologiae, I, 3, 4, c). Şi acesta este un "adevăr sublim". Pare să se simtă o tăcută dar vie emoţie în el, atunci când în Summa contra Gentiles afirmă: "În Dumnezeu esenţa se identifică cu fiinţa. Despre acest adevăr sublim Moise a fost învăţat de către Domnul". Desigur, având convingerea că despre Dumnezeu "nu putem şti ceea ce este, ci mai degrabă ceea ce nu este" ((Summa Theologiae, I, 3, intr.). De altfel, a afirma că raţiunea poate şi trebuie să ajungă la Dumnezeu, nu înseamnă a subevalua rolul afecţiunii, şi pentru că pentru Toma "voinţa şi intelectul se includ reciproc" (Summa Theologiae, I, 16, 4, 1m) şi "se ajunge la Dumnezeu cu afectul sufletului" (Summa Theologiae, I, 3, 1, 5m).
Apoi, este cunoscută învăţătura lui Toma referitoare la cunoaşterea "prin connaturalitate" sau "în modalitatea înclinării" (cf. Summa Theologiae, I, 6, 3m).
În orice caz, a recunoaşte primatul intelectului făcut la origine pentru a cunoaşte fiinţa, înseamnă a ne deschide deja misterului fiinţei însăşi, care poate numai să uimească şi să ducă la o mistică a sa, care va fi sublimată în momentul în care ne dăm seama că Fiinţa este "personal" Dumnezeu.
Am vorbit despre Toma ca despre eliberatorul intelectului. Şi, de fapt, dacă la început se află cunoaşterea fiinţei, înseamnă că acolo se află obiectivitatea, adevărul, nu arbitrarul, sau emoţia, sau dorinţa "apetisantă (ca bine) este fiinţa" (Summa Theologiae, I, 5, 2, 3m). E ceea ce-l face pe Toma să scrie: "Adevărul nu variază în funcţie de diversitatea persoanelor" - fie în gura unui superior sau a unui supus, a unui profesor sau a unui elev, a unui tată sau a unui fiu, a lui Dumnezeu sau a omului - "motiv pentru care atunci când cineva spune adevărul nu poate să fie învins de nimeni" (Expositio super Iob ad litteram, XIII, 19). Este sensul obiectivităţii, al valorii sale, al fiinţei sale absolute, care nu poate fi manipulată după bunul plac. De aceea Angelicului îi plăcea să repete: "Adevărul, oricine ar fi cel care-l afirmă, îl are pe Duhul Sfânt ca geneză" (In Titum, 1, 13).
(După L'Osservatore Romano, 28 ianuarie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
