"Dialogul interreligios: un har sau un risc?", se întreabă preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, în conferinţa ţinută la Napoli cu ocazia inaugurării anului academic 2008-2009 al Facultăţii Teologice Pontificale din Italia meridională. Publicăm în continuare câteva pasaje din discursul cardinalului Jean-Louis Tauran.
Trăim în societăţi pluri-culturale şi pluri-religioase: este ceva evident. Teza lui Huntington, ciocnirea civilizaţiilor, s-a dovedit falsă: a proclama că lumea este împărţită în şase sau şapte civilizaţii diferite, destinate să se înfrunte, nu ţine. Nu există o civilizaţie pură din punct de vedere religios. Există numai civilizaţii compuse, care evoluează şi care se transformă cu un proces permanent de interacţiune. În Italia, de exemplu, un copil încă de la creşă practică dialogul interreligios: se află în mijlocul colegilor musulmani, uneori budişti, etc. Aşa cum a demonstrat Paul Tilich, istoria nu cunoaşte o cultură care să nu fie religioasă.
Alaltăieri într-un chioşc de ziare am văzut atâtea cărţi şi reviste care tratau argumente religioase, ezoterice sau oricum referitoare la noi religii. Nu s-a vorbit niciodată aşa de mult despre religii ca astăzi (Gilles Kepel, La Revanche de Dieu). Preşedintele francez Sarkozy, primind corpul diplomatic la începutul acestui an, a afirmat că, după părerea lui, două argumente vor determina fizionomia societăţilor din secolul al XXI-lea: chestiunile ambientale şi cele religioase. Cum de s-a întors Dumnezeu în societăţile noastre? După părerea mea, acesta este marele paradox. Mulţumim musulmanilor! În Europa, musulmanii, care au devenit o minoritate semnificativă, au cerut spaţiu pentru Dumnezeu în societate. În afară de asta, un al doilea motiv, religiile sunt percepute ca un pericol: fanatismul, fundamentalismul şi terorismul au fost şi încă sunt asociate cu o formă pervertită a islamului. Desigur că nu e vorba de adevăratul islam, practicat de majoritatea adepţilor acestei religii, dar este un fapt că şi astăzi încă sunt ucişi oameni din motive religioase. E suficient să menţionăm asasinarea arhiepiscopului catolic de Mossul. Citeam că, în anul 2007, o sută douăzeci şi trei de creştini au fost omorâţi pentru că erau creştini: în Irak, în India şi în Nigeria. Religiile sunt capabile de mai bine, ca şi de mai rău. Pot să se pună în slujba unui proiect de sfinţenie sau de alienare. Pot să predice pacea sau războiul. Dar aici trebuie precizat că nu religiile fac războiul, ci adepţii lor. De aici rezultă necesitatea de a conjuga credinţa şi raţiunea, dat fiind faptul că a acţiona împotriva raţiunii, în realitate, înseamnă a acţiona împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a amintit Benedict al XVI-lea în Lectio la Universitatea din Regensburg, la 12 septembrie 2006.
Poate că am uitat că persoana umană este singura creatură care întreabă şi care se întreabă. Este interesant de amintit că declaraţia Nostra aetate a Conciliului al II-lea din Vatican despre dialogul interreligios sublinia deja această dimensiune a omului în preambulul său: "Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omului: natura omului, sensul şi scopul vieţii noastre, binele şi păcatul, originea şi scopul durerii... adevărata fericire, moartea".
Din acest cadru rezultă că toţi suntem "condamnaţi" la dialog. Dar ce este dialogul? Este căutarea de înţelegere între doi subiecţi, cu ajutorul raţiunii, în vederea unei interpretări comune a acordului lor sau a dezacordului lor. Presupune un limbaj comun, onestitate în prezentarea propriului punct de vedere şi voinţă de a face tot posibilul pentru a înţelege argumentele celuilalt. Aplicate la dialogul interreligios, aceste idei ne ajută să înţelegem că, atunci când se vorbeşte despre dialog interreligios, nu e vorba de a fi gentili cu celălalt, pentru a-i fi pe plac. Nici nu e vorba de o negociere, practicată de diplomaţi: găsesc soluţia la problemă şi chestiunea este închisă. În dialogul interreligios îmi asum un risc. Desigur, accept să nu renunţ la credinţa mea, ci să mă las interpelat de convingerile celuilalt. Accept să iau în considerare argumente diferite de ale mele sau de cele ale comunităţii mele. Scopul este de a ne cunoaşte, de a considera religia celuilalt cu bunăvoinţă şi de a mă lăsa îmbogăţit de aspectele pozitive ascunse în religia lui. Fiecare religie are identitatea sa, dar accept să consider că şi Dumnezeu este în acţiune în toţi, în sufletul celui care-l caută cu sinceritate. Aş spune că sunt trei elemente care merg împreună: identitate, alteritate şi dialog. Desigur, nu e vorba de a căuta un fel de religie universală, sau de a căuta cel mai mic numitor comun. Prima condiţie pentru ca dialogul interreligios să fie rodnic este claritatea: fiecare credincios trebuie să fie conştient de propria identitate spirituală. Conducătorii religioşi trebuie să fie atenţi ca geniul propriu al fiecărei religii să fie mereu bine înţeles.
Aşadar, se pune problema de a şti cum să conciliem credinţa noastră în Cristos ca unicul mijlocitor cu aprecierea valorilor pozitive pe care le găsim în celelalte religii. În fiecare fiinţă umană există lumina lui Cristos. Prin urmare, tot pozitivul care există în religii nu este întuneric. Tot pozitivul este părtaş de marea lumină care străluceşte peste toate luminile. Şi aici trebuie să recitim Nostra aetate: "Biserica catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a adevărului care luminează pe toţi oamenii" (nr. 2).
Se poate spune că, de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican până astăzi, catolicii au trecut de la toleranţă la întâlnire pentru a ajunge la dialog, care nu este atât dialog între religii cât mai ales între cei care cred. Şi acest dialog se desfăşoară după patru modalităţi: 1) dialogul vieţii: relaţii de bună vecinătate cu necreştinii care favorizează împărtăşirea bucuriilor şi a încercărilor, întâlniri cu ocazia sărbătorilor religioase ale unora şi ale celorlalţi; 2) dialogul faptelor: colaborare în vedere bunăstării unora şi a celorlalţi, în special a persoanelor care trăiesc în singurătate, boală sau sărăcie, colaborare în diferitele structuri ale vieţii asociative şi cu ocazia marilor catastrofe naturale; 3) dialogul teologic: atunci când este posibil, care permite experţilor din ambele părţi să înţeleagă în profunzime respectivele moşteniri religioase; 4) dialogul spiritualităţilor: care pune la dispoziţia unora şi a celorlalţi bogăţia vieţii lor de rugăciune.
Dialogul interreligios îi mobilizează deci pe toţi cei care sunt în drum spre Dumnezeu sau spre absolut. Toţi cei care cred şi cei care-l caută pe Dumnezeu au aceeaşi demnitate. Pentru un catolic, a dialoga cu ceilalţi care cred este, înainte de toate, o experienţă spirituală şi, în asta, un har. Este o activitate pur religioasă, animată nu numai de cunoaşterea intelectuală sau de prietenie, ci şi de rugăciune. Mă face să aprofundez credinţa mea şi s-o mărturisesc: nu trebuie niciodată să ascund specificitatea mea. Atunci când vorbesc cu un musulman, de exemplu, nu pot să pun între paranteze pilonii crezului meu, cum sunt Preasfânta Treime şi întruparea. Chiar şi gesturile simple, cum ar fi a purta o cruce la gât, sau a avea rozariul în mână, sunt gesturi care arată alipirea de propria credinţă. Dialogul interreligios presupune din partea mea sinceritatea dar şi umilinţa care mă face să recunosc greşelile din trecut şi din prezent. Nu e vorba de suprima diferenţele, ci de a le privi ca mijloace pentru a crea o înţelegere şi o îmbogăţire reciproce.
Ce serviciu poate aduce societăţii dialogul interreligios? Este un fapt că cetăţenii membri ai unei religii sunt majoritatea în societăţile occidentale. Prin numărul lor, durata tradiţiilor lor, vizibilitatea instituţiilor lor şi a riturilor lor, cei care cred sunt credincioşi şi vizibili. Pot fi apreciaţi sau combătuţi, dar niciodată nu lasă indiferenţi. De altfel, responsabilii societăţilor, deşi menţin principiul separării Bisericilor de stat (eu prefer să vorbesc despre deosebire), sunt constrânşi să se înţeleagă cu comunităţile de credincioşi, fără a se confunda, şi să se frecventeze fără a se opune. Autorităţile civile trebuie doar să ia act de faptul religios, să garanteze respectarea efectivă a libertăţii de conştiinţă şi de religie şi să intervină numai în cazul în care exercitarea acestei libertăţi dăunează libertăţii celor care nu cred sau perturbă ordinea sau sănătatea publică. Dar, mai bine, aş spune că este în interesul responsabililor societăţilor să favorizeze dialogul interreligios şi să scoată din patrimoniul spiritual şi moral al religiilor atâtea valori care pot să contribuie la armonia spiritelor, la întâlnirea culturilor şi la consolidarea binelui comun. De fapt, toate religiile, prin mijloace diversificate, îi stimulează pe credincioşii lor să colaboreze acolo unde trăiesc cu toţi cei care se străduiesc să asigure respectarea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale, să dezvolte simţul fraternităţii şi al solidarităţii, să se inspire din acel savoir faire al comunităţilor de credincioşi care, cel puţin o dată pe săptămână, adună milioane de persoane, cele mai diferite, într-o comuniune spirituală autentică şi să ajute bărbaţii şi femeile din acest timp să nu fie sclavi ai modelor, ai consumismului şi ai profitului. Aşadar, cei care cred sunt chemaţi să contribuie concret la binele comun, la o solidaritate autentică, la depăşirea crizelor, la dialogul intercultural: trebuie să participe la dialogul public în societăţile din care fac parte.
Trebuia să răspund la o întrebare. Dialogul interreligios este un har sau un risc? Răspunsul meu nu este foarte original. Răspund: ambele. Un risc există. Cel al sincretismului. Dar aş spune că ar putea să fie relativ dacă, aşa cum spuneam înainte, fiecare credincios care dialoghează ar exercita raţiunea sa şi, la lumina ei, ar fi stimulat să aprofundeze propria credinţă pentru a da cont de ea. Spunând asta, există un alt risc, de altă natură: atunci când îl întreb pe un budist sau pe un musulman: spune-mi care este credinţa ta şi cum o trăieşti, mă expun riscului ca, într-o zi, el să-mi adreseze aceeaşi întrebare. Atunci dialogul interreligios, aşa cum spuneam înainte, într-un anumit sens este un har, deoarece mă pune într-o continuă stare de vigilenţă spirituală; mă face să fiu coerent şi martor. În cuvântul "dialog", prefixul dia, care înseamnă "prin intermediul", indică bine că a dialoga înseamnă a permite ca un alt cuvânt să străbată cuvântul meu, şi astfel şi unii şi alţii să putem descoperi nu numai bogăţiile noastre spirituale, ci şi eventualele rădăcini comune.
(După L'Osservatore Romano, 28 noiembrie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
