La frontiera credinţei şi necredinţei
Pentru a face să crească tulpina întrebărilor ca să înmugurească corola răspunsurilor
Sâmbătă, 12 februarie 2011, la Bologna se ţine prezentarea Curţii Neamurilor - de la numele spaţiului specific din vechiul Templu din Ierusalim unde toţi, şi nu numai israeliţii, aveau acces liber - noua structură creată de Consiliul Pontifical al Culturii pentru a favoriza întâlnirea şi dialogul dintre cei care cred şi cei care nu cred. Publicăm despre această temă un articol al cardinalului preşedinte al dicasterului.
De Gianfranco Ravasi
"Îmi lipseşte credinţa, deci nu voi putea fi niciodată un om fericit, pentru că un om fericit nu poate să aibă teamă că propria viaţă este numai o rătăcire nesocotită spre o moarte sigură (...). Nu am moştenit furia bine ascunsă a scepticului, gustul deşertului îndrăgit de raţionalist sau nevinovăţia arzătoare a ateului. Aşadar, nu îndrăznesc să arunc cu pietre asupra femeii care crede în lucruri de care eu mă îndoiesc". Avea numai 31 de ani şi era deja în culmea succesului; şi totuşi la 4 noiembrie 1954 şi-a luat viaţa, şi probabil cheia acestei capitulări falimentare trebuia căutată chiar în rândurile pe care le-am citat din lucrarea sa Nevoia noastră de consolare. Vorbim despre un scriitor suedez de "cult", Stig Dagerman, care luminează în mod explicit sensul unui dialog dintre atei şi credincioşi.
Întrebarea cu privire la semnificaţia ultimă a existenţei nu implică, desigur, pe scepticul sardonic şi sarcastic care doreşte numai să ridiculizeze afirmaţii religioase. Între altele, unul care se pricepea la ateism ca filozoful Nietzsche nu ezita să scrie în Crepusculul zeilor (1888) că "numai dacă un om are o credinţă robustă, poate să tolereze luxul scepticismului". Nici raţionalistul, învăluit în mantia glorioasă a autosuficienţei sale de cunoaştere, nu vrea să rişte să intre pe cărările de la înălţimea înţelepciunii mistice, după o gramatică nouă care este părtaşă de limbajul iubirii, care este mult diferit de sabia de gheaţă a raţiunii pure fie ea importantă. Nici nu este interesat de acest dialog ateul mărturisitor care, pe urma zelului arzător al marchizului de Sade din Nouvelle Justine (1797), prezintă pieptul său numai duelului: "Atunci când ateismul va voi martiri, s-o spună: sângele meu este gata!".
Întâlnirea dintre cei care cred şi cei care nu cred are loc atunci când se lasă în urmă apologetici ferice şi desacralizări devastatoare şi se dă la o parte învelitoarea cenuşie a superficialităţii şi a indiferenţei, care îngroapă dorinţa profundă de căutare, şi se revelează, în schimb, motivele profunde ale speranţei celui care crede şi ale aşteptării agnosticului. Iată pentru ce s-a voit să ne gândim la o "Curte a Neamurilor" care se va inaugura la Bologna, în vechea sa universitate şi la Paris la Sorbona, la Unesco şi la Académie Française. Să lăsăm deoparte denumirea istorică ce are numai o funcţie simbolică, evocând atriul care în templul din Ierusalim era rezervat "neamurilor", celor care nu erau evrei veniţi să viziteze cetatea sfântă şi sanctuarul său. În schimb să ne oprim asupra aspectului său tematic, aşa cum îl face să se legene Dagerman. Unul din intelectualii evrei cei mai deschişi din primul secol, Filon din Alexandria Egiptului, artizan al unui dialog dintre ebraism şi elenism - deci conform canoanelor de atunci, dintre credincioşi iahvişti şi păgâni idolatri - îl definea pe înţelept cu adjectivul methňrios, adică acela care stă pe frontieră. El are picioarele plantate în regiunea sa, dar privirea lui se întinde dincolo de graniţă şi urechea lui ascultă motivele celuilalt. Pentru a realiza această întâlnire trebuie să se înarmăm nu cu săbii dialectice, ca în duelul dintre iezuit şi ianzenist din filmul Calea Lactee (1968) de Buńuel, ci cu coerenţă şi respect: coerenţă cu propria viziune despre fiinţă şi despre existenţă, fără ştirbituri sincretiste sau invadări fundamentaliste sau aproximări propagandiste; respect faţă de viziunea celuilalt căreia i se rezervă atenţie şi verificare. În schimb, suntem incapabili să ne întâlnim pe acea graniţă dintre cele două curţi simbolice ale templului din Sion, atriul neamurilor şi cel al israeliţilor, atunci când ne baricadăm numai în apărarea propriilor idoli. În Adolescentul (1875) Dostoevskij, fie şi cu pasiunea celui care crede, îi identifica în mod clar. De fapt, pe de o parte afirma că "omul nu poate să existe fără a se înclina (...). Aşadar, se va înclina în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau al gândirii... sau a unor zei fără Dumnezeu". Însă, pe de altă parte, recunoştea că există "unii care sunt cu adevărat fără Dumnezeu, doar sunt mai de temut decât ceilalţi, pentru că vin cu numele lui Dumnezeu pe buze". Iată tipologia comună celor care nu se vor opri să dialogheze pe acea frontieră: cel care este convins că are deja în el toate răspunsurile şi că trebuie doar să le impună.
Însă asta nu înseamnă că ne prezentăm numai ca aceia care cerşesc, lipsiţi de orice adevăr sau concepţie despre viaţă. Punându-mă prin coerenţă pe teritoriul credinţei de care aparţin, aş vrea numai să evoc bogăţia pe care această regiune o revelează în diferitele sale panorame ideale. Să ne gândim la rafinatul statut epistemologic al teologiei ca disciplină dotată cu o coerenţă a ei, la viziunea antropologică creştină elaborată de-a lungul secolelor, la investigaţia asupra temelor ultime a vieţii, morţii şi a vieţii de dincolo, a transcendenţei şi a istoriei, a moralei şi a adevărului, a răului şi a durerii, a persoanei, a iubirii şi a libertăţii; să ne gândim şi la contribuţia decisivă oferită de credinţă artelor, culturii şi însuşi ethosului Occidentului. Acest enorm bagaj de ştiinţă şi de istorie, de credinţă şi de viaţă, de speranţă şi de experienţă, de frumuseţe şi de cultură este pus pe masă în faţa "neamurilor" care vor putea, la rândul lor, să pregătească masa căutării lor şi a rezultatelor lor pentru o confruntare.
Dintr-o asemenea întâlnire nu se iese niciodată nedemni, ci reciproc îmbogăţiţi şi stimulaţi. Va fi un pic paradoxal, dar ar putea să fie adevărat ceea ce Gesualdo Bufalină scria în Nonconformistul (1987): "Numai în atei supravieţuieşte în ziua de azi pasiunea pentru divin". Deci, o lecţie şi un avertisment pentru însuşi credinciosul obişnuit, încredinţat unor formule dogmatice, fără excavarea înţelegerii inteligente şi vitale. De cealaltă parte s-ar putea imagina epigraful unuia din mormintele din Antologia de Spoon River (1915): "Eu care aici zac eram ateul satului, vorbăreţ, certăreţ, versat în argumentele necredincioşilor. Dar într-o lungă boală a citit Upanishadele şi Evanghelia lui Isus. Şi ele au aprins o flacără de speranţă şi de intuiţie şi de dorinţă pe care Umbra, conducându-mă printre cavernele întunericului, nu a putut s-o stingă. Ascultaţi-mă, voi care trăiţi în simţuri şi gândiţi numai prin intermediul simţurilor: nemurirea nu este un dar ci o împlinire. Şi numai cei care se străduiesc mult vor putea s-o obţină".
Aşadar, trebuie afirmat - tot în această linie şi urmând metafora frontierei - că graniţa, atunci când se dialoghează, nu este o cortină de fier de netrecut. Nu numai pentru că există o realitate care este aceea a "convertirii" şi aici luăm termenul în semnificaţia sa etimologică generală şi nu în accepţiunea religioasă tradiţională. Dar şi dintr-un alt motiv. Oameni care cred şi oameni care nu cred se găsesc adesea pe celălalt terne faţă de cel propriu de plecare: de fapt, există, aşa cum se obişnuieşte să se spună, credincioşi care cred că ei cred, dar în realitate sunt increduli şi, viceversa, necredincioşi care cred că nu cred, dar parcursul lor este unul care se desfăşoară în acel moment sub cerul lui Dumnezeu. În această privinţă am vrea numai să sugerăm câteva exemple paralele, chiar dacă sunt distribuite pe cele două terenuri. Să pornim de la cel care crede şi de la componenta de întunerică pe care o comportă credinţa, mai ales când se lărgeşte şergarul tăcerii lui Dumnezeu. Este uşor să ne gândim la Abraham şi la cele trei zile de mers pe vârful muntelui Moria, strângând mâna fiului Isaac şi păstrând în inimă imperativul divin descumpănitor al sacrificiului (Gen 22); sau putem recurge la interogarea sfâşietoare şi fluvială a lui Iob; sau şi la strigătul lui Cristos însuşi pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Sau numai pentru a alege o emblemă modernă, printre multele posibile, la "noaptea întunecată" a unui mistic foarte mare ca sfântul Ioan al Crucii şi, pentru a veni la noi, la drama pastorului Ericsson în criză de credinţă, în filmul Lumini de iarnă (1962) a lui Ingmar Bergman. Scria pe bună dreptate teologul francez, Claude Geffré: "Pe un plan obiectiv este desigur imposibil a vorbi despre o necredinţă în credinţă. Însă pe planul existenţial se poate ajunge la discernerea unei simultaneităţi de credinţă şi de necredinţă. Acest lucru nu face decât să sublinieze însăşi natura credinţei ca dar gratuit al lui Dumnezeu şi ca experienţă comunitară: adevăratul subiect al credinţei este o comunitate şi nu un individ izolat".
Să ne mutăm acum pe celălalt versant, cel am ateului şi al oscilaţiilor sale. Însăşi dorinţa lui aprinsă, mărturisită de exemplu de citatul Dagerman, este deja un parcurs care intră în mister, până acolo încât se configurează în rugăciune, aşa cum este mărturisit de această invocaţie a lui Aleksandr Zinov'ev, autorul lucrării Vârfuri abisale (1976): "Te implor, Dumnezeul meu, încearcă să exişti, măcar un pic, deschide ochii tăi, te implor! Nu vei avea altceva de făcut decât asta, să urmăreşti ceea ce se întâmplă: este foarte puţin! Dar, Doamne, străduieşte-te să vezi, te rog! A trăi fără martori, ce infern! Pentru aceasta, forţând glasul meu eu urlu, eu urlu: Tatăl meu, te implor şi plâng: Există!". Este aceeaşi implorare a unuia dintre poeţii noştri contemporani cei mai originali, Giorgio Caproni (1912-1990): "Dumnezeul voinţei, Dumnezeule atotputernic, caută, / (Străduieşte-te!), insistând mereu, / - măcar - să exişti". Este semnificativ că Vatican II a recunoscut că, ascultând de ordinele conştiinţei sale, şi cel care nu crede poate să fie părtaş de învierea lui Cristos care "este valabilă nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi (...) trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui Mister pascal" (Gaudium et spes, 22).
În ultima analiză obstacolul care se ridică pentru acest dialog-întâlnire este probabil unul singur, acela al superficialităţii care stinge credinţa într-o vagă spiritualitate şi reduce ateismul la o negare banală sau sarcastică. Pentru mulţi, în zilele noastre, "Tatăl nostru" se transformă în caricatura pe care i-a făcut-o Jacques Prévert: "Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămâi acolo!". Sau şi în preluarea batjocoritoare pe care poetul francez a creat-o din Geneză: "Dumnezeu, surprinzând pe Adam şi Eva, / a spus: Continuaţi, vă rog, / nu vă deranjaţi din cauza mea, / faceţi ca şi cum eu nu aş exista!". A face ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, etsi Deus non daretur, este cam motoul societăţii din timpul nostru: închis cum este el în cerul de aur al transcendenţei sale, Dumnezeu - sau ideea sa - nu trebuie să deranjeze conştiinţele noastre, nu trebuie să se amestece în treburile noastre, nu trebuie să ruineze plăceri şi succese.
Acesta este marele risc care pune în dificultate o căutare reciprocă, lăsându-l pe cel care crede învăluit într-o uşoară auro de religiozitate, de evlavie, de ritualism tradiţional, şi pe cel care nu crede cufundat în realismul apăsător al lucrurilor, al imediatului, al interesului. Aşa cum anunţa deja profetul Isaia, ne aflăm într-o stare de atonie: "Am privit, dar nu era nimeni; între aceştia nimeni nu era capabil să sfătuiască, nu era nimeni pe care să-l întreb pentru a avea un răspuns" (41,28). Dialogul este tocmai pentru a face să crească tulpina întrebărilor ca să se înmugurească corola răspunsurilor. Cel puţin a câtorva răspunsuri autentice şi profunde.
(După L'Osservatore romano, 12 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
