|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua, bine aţi venit!
Îl salut pe cardinalul Semeraro cu ceilalţi superiori ai dicasterului, pe oficiali, pe consultanţi, pe postulatori şi pe voi toţi care aţi luat parte la întâlnirea despre tema martiriului şi a oferirii vieţii. Ea avea drept cuvânt-călăuză cel al lui Isus în Evanghelia după Sfântul Ioan: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Şi pentru a beatifica un martir nu este nevoie de minune. Martiriul este suficient... astfel economisim un pic de timp... şi hârtii şi bani (râsete). Şi această, a-şi da viaţa pentru prietenii proprii, este un cuvânt care insuflă mereu întărire şi speranţă. De fapt, în seara Ultimei Cine, Domnul vorbeşte despre dăruirea de sine care avea să se consume pe cruce. Numai iubirea poate oferi o motivaţie crucii: o iubire aşa de mare care a luat asupra sa orice păcat şi îl iartă, intră în suferinţa noastră şi ne dă forţa de a o suporta, intră şi în moarte pentru a o învinge şi a ne mântui. În crucea lui Cristos este toată iubirea lui Dumnezeu, este milostivirea sa imensă.
Pentru a fi sfinţi nu este nevoie numai de efortul uman sau de angajarea personală de sacrificiu şi de renunţare. Înainte de toate, trebuie să ne lăsăm transformaţi de puterea iubirii lui Dumnezeu, care este mai mare decât noi şi ne face capabili să iubim chiar şi dincolo de ceea ce gândeam că suntem capabili să facem. Nu întâmplător Conciliul Vatican II, cu privire la chemarea universală la sfinţenie, vorbeşte despre "plinătate a vieţii creştine" şi despre "perfecţiune a carităţii", în măsură să promoveze "în însăşi societatea pământească un stil de viaţă mai uman" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 40). Această perspectivă luminează şi munca voastră pentru cauzele sfinţilor, o slujire preţioasă pe care o oferă Biserica, ca să nu-i dispară niciodată semnul sfinţeniei trăite şi mereu actuală.
În timpul întâlnirii aţi reflectat asupra a două forme ale sfinţeniei canonizate: cea a martiriului şi cea a oferirii vieţii. Încă din antichitate cei care cred în Cristos au ţinut în mare consideraţie pe cei care au plătit personal, cu viaţa însăşi, iubirea lor faţă de Cristos şi faţă de Biserică. Făceau din mormintele lor locuri de cult şi de rugăciune. Se adunau împreună, în ziua naşterii lor pentru cer, pentru a întări legăturile unei fraternităţi care în Cristos Înviat depăşeşte limitele morţii, oricât ar fi de cruntă şi dureroasă.
În martir se găsesc trăsăturile discipolului perfect, care l-a imitat pe Cristos în a se renega pe sine însuşi şi a lua propria cruce şi, transformat de caritatea sa, a arătat tuturor puterea mântuitoare a Crucii sale. Îmi vine în minte martiriul acelor bravi libieni ortodocşi: mureau spunând: "Isuse". "Dar, părinte, erau ortodocşi!". Erau creştini. Sunt martiri şi Biserica îi venerează ca martiri proprii... Cu martiriul există egalitate. Acelaşi lucru se întâmplă în Uganda cu martirii anglicani. Sunt martiri! Şi Biserica îi ia ca martiri.
În cadrul cauzelor sfinţilor, simţirea comună a Bisericii a definit trei elemente fundamentale ale martiriului, care rămân mereu valabile. Martirul este un creştin care - în primul rând - pentru a nu-şi renega credinţa, îndură în mod conştient o moarte violentă şi prematură. Chiar şi un creştin nebotezat, care este creştin în inimă, îl mărturiseşte pe Isus Cristos cu Botezul sângelui. Al doilea: uciderea este făcută de un persecutor, determinat de ura împotriva credinţei sau o altă virtute legată cu ea; şi al treilea: victima asumă o atitudine neaşteptată de caritate, răbdare, blândeţe, imitându-l pe Isus răstignit. Ceea ce se schimbă, în diferitele epoci, nu este conceptul de martiriu, ci modalităţile concrete cu care, într-un context istoric determinat, el are loc.
Şi astăzi, în atâtea părţi ale lumii, există numeroşi martiri care îşi dau propria viaţă pentru Cristos. În multe cazuri creştinismul este persecutat, pentru că, determinat de credinţa sa în Dumnezeu, apără dreptatea, adevărul, pacea, demnitatea persoanelor. Asta comportă, pentru cel care studiază diferitele evenimente martirice, că - aşa cum învăţa venerabilul Pius al XII-lea - "uneori certitudinea morală nu rezultă decât dintr-o cantitate de indicii şi de dovezi care, luate în mod singular, nu valorează pentru a întemeia o adevărată certitudine, şi numai în ansamblul lor nu mai lasă să apară pentru un om cu judecată sănătoasă nicio îndoială raţională" (Discurs la Rota Romana, 1 octombrie 1942). Este armonia cunoaşterii.
În Bula de convocare a următorului Jubileu am definit mărturia martirilor cea mai convingătoare mărturie a speranţei. Pentru aceasta, în cadrul Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, am voit să institui, tocmai în vederea Anului Sfânt, Comisia Noi Martiri - Martori ai Credinţei, care în mod distinct de tratarea cauzelor de martiriu, să adune amintirea celor care, în cadrul celorlalte confesiuni creştine, au ştiut să renunţe la viaţă numai să nu-l trădeze pe Domnul. Şi există atâţia, atâţia din celelalte confesiuni care sunt martiri.
Apoi, experienţa cauzelor sfinţilor şi confruntarea continuă cu trăirea concretă a credincioşilor m-a făcut să semnez, la 11 iulie 2017, motu proprio "Maiorem hac dilectionem", cu care am intenţionat să exprim simţul comun al poporului credincios al lui Dumnezeu cu privire la mărturia de sfinţenie a celui care, animat de caritatea lui Cristos, şi-a oferit în mod voluntar propria viaţă, acceptând o moarte sigură şi în termen scurt. Pentru că era vorba de a defini o nouă cale pentru cauzele de beatificare şi canonizare, stabileam că trebuia să existe o legătură între oferirea vieţii şi moartea prematură, pe care slujitorul lui Dumnezeu a exercitat cel puţin în mod obişnuit virtuţile creştine şi că, mai ales după moartea sa, să fie înconjurat de faimă de sfinţenie şi faimă de semne.
Ceea ce distinge oferirea vieţii, în care lipseşte figura persecutorului, este existenţa unei condiţii externe, evaluabile în mod obiectiv, în care discipolul lui Cristos s-a pus în mod liber şi care duce la moarte. Şi în mărturia extraordinară a acestei tipologii de sfinţenie străluceşte frumuseţea vieţii creştine, care ştie să devină dar fără măsură, ca Isus pe cruce.
Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc, vă încurajez să duceţi înainte cu pasiune, cu generozitate munca voastră pentru cauzele sfinţilor. Vă încredinţez mijlocirii Fecioarei Maria şi a tuturor martorilor lui Cristos, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Vă binecuvântez din inimă şi cu rugăminte vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
