|
| © Vatican Media |
Mărturia unei vieţi dăruite
Evenimentul celor unsprezece martiri din Damasc trebuie citit cu două categorii: cea a mărturiei ca afirmare subiectivă şi obiectivă a credinţei şi cea a demonstraţiei absolute de iubire faţă de Cristos, aşa cum sugera Sfântul Paul al VI-lea pentru canonizarea Sfântului Nicolae Tavelic şi însoţitorii la 21 iunie 1970.
Evenimentul lor nu este caracterizat de căutarea unui eroism uman care nu este altceva decât o formă de narcisism sublimat prin care eroul crede că poate supravieţui morţii graţie faimei care îi va veni din gesturile făcute.
Nu există nimic din toate acestea în spiritualitatea martiriului, ci pur şi simplu dorinţa de a mărturisi propria credinţă şi de a manifesta propria iubire faţă de Isus Cristos, ca formă de răspuns existenţial la ceea ce el a făcut pentru noi, manifestând în dăruirea vieţii sale pentru noi ceea ce evanghelistul Ioan numeşte "iubirea cea mai mare" (In 15,13).
Spiritualitatea martiriului este, de altfel, ceea ce caracterizează orizontul vocaţiei misionare şi, aş spune, al vocaţiei la viaţa consacrată ca atare.
Nu este o întâmplare că Sfântul Francisc în capitolul al XVI-lea din Regula neştampilată, care este cel dedicat misiunii, începe prezentând riscul care există în viaţa misionară: "Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca oi în mijlocul lupilor. Aşadar, fiţi înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii» (Mt 10,16)" (cf. Rnb XVI, 1-2: FF 42); şi conclude amintind că disponibilitatea la martiriu este deja implicată în faptul de a fi făcut voturile călugăreşti: "Şi toţi fraţii, oriunde sunt, să-şi amintească de faptul că s-au dăruit pe ei înşişi şi au abandonat trupurile lor pentru Domnul nostru Isus Cristos. Şi din iubire faţă de el trebuie să se expună duşmanilor atât vizibili, cât şi invizibili, pentru că spune Domnul: «Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva pentru viaţa veşnică» (cf. Lc 9,24; Mt 25,46)" (cf. Rnb XVI, 10-11: FF 45).
Aceşti unsprezece bărbaţi, dintre care opt fraţi minori şi trei credincioşi laici din Biserica maronită, au fost ucişi la Damasc de un grup de druzi instigaţi înadins, în noaptea dintre 9 şi 10 iulie 1860. Aceşti martori ai credinţei în Cristos Isus şi ai iubirii faţă de el au fost beatificaţi de Papa Pius al XI-lea la 10 octombrie 1926. Istoria lor are o valoare exemplară şi paradigmatică şi pentru noi astăzi.
Amintim pe scurt numele şi provenienţa lor. Şapte sunt spanioli: Manuel Ruiz López, Carmelo Bolta Bañuls, Nicanor Ascanio de Soria, Pedro Soler Méndez, Nicolás María Alberca Torres, Francisco Pinazo Peñalver şi Juan Jacobo Fernández y Fernández. Unul, Engelbert Kolland, provine din Tirol (Austria). Trei sunt credincioşi maroniţi originari din Damasc: Francisc, Mooti şi Rafael Massabki.
La aproape o sută de ani de la beatificare, prin comemorarea acestor martiri, iese în evidenţă încă o dată vocaţia la martiriu a Bisericii din Siria, unde toţi creştinii s-au aflat şi se află uniţi în mărturisirea propriei fidelităţi şi a propriei iubiri faţă de Cristos şi faţă de evanghelia sa.
Acest grup de martiri, format din trei maroniţi, şapte fraţi minori spanioli şi unul tirolez, demonstrează că evanghelia este o drojdie care uneşte diversităţile de cultură, naţionalitate şi rit.
Această unitate evanghelică este fundamentul angajării trecute, prezente şi viitoare a Custodiei din Ţara Sfântă, respectând acea internaţionalitate voită de Papa Clement al VI-lea în 1342.
În perioada de încercare pe care o trăiesc astăzi creştinii din Siria şi din Liban, între războaie, criză economică şi catastrofe naturale, mult dorita canonizare a martirilor, călugări şi laici, uniţi în mărturia lui Cristos până la vărsarea sângelui, va putea să fie de mare întărire şi sprijin pentru creştinii rămaşi, pentru a continua să mărturisească valoarea apartenenţei lor la Cristos şi la Biserică.
Martirii sunt de asemenea un exemplu luminos pentru călugări şi pentru clerul local, inclusiv fraţii din Custodia din Ţara Sfântă, de a se dedica total din iubire faţă de Dumnezeu, chiar până la martiriu.
Pentru noi, fraţii din Ţara Sfântă, mărturia martirilor din Damasc constituie un exemplu de tărie creştină şi de curaj misionar.
Exemplul lor, în aceste secole în care n-a fost niciodată uşor să se întrupeze în această parte a lumii principiile paşnice ale misiunii franciscane, a motivat mii de fraţi care proveneau din toată lumea să-şi dea viaţa la rândul lor: în a fi o prezenţă fraternă, rugătoare şi primitoare în sanctuare; în slujirea pastorală a micii comunităţi creştine locale şi în cea educativă deschisă tuturor fără deosebire de religie; în a ţine vie amintirea şi identitatea creştină a locurilor sfinte care relatează misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi al răscumpărării noastre şi în studiul corespunzător al Scripturii şi al arheologiei biblice; în primirea pelerinilor doritori să reînnoiască credinţa lor în contact cu Locurile Sfinte; în slujirea celor săraci, a migranţilor, a refugiaţilor şi a bolnavilor de orice religie conştienţi de riscul pe care îl comportă.
Fie ca mărturia acestei fraternităţi de martiri să stimuleze mai ales tinerele generaţii să nu le fie frică să răspundă la chemarea la viaţa consacrată şi la misiune.
Ceea ce ne este promis în ziua primelor noastre voturi, din partea lui Dumnezeu atotputernicul, dacă vom fi fideli faţă de vocaţia noastră, este darul vieţii veşnice.
de Francesco Patton, custode din Ţara Sfântă
(După L'Osservatore Romano, 19 octombrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
