Nu se mai întâmplase niciodată ca un papă să convoace reprezentanți ai marilor religii ale lumii pentru o zi dedicată păcii. Pe 27 octombrie 1986, Ioan Paul al II-lea a ales Assisi, orașul Sfântului Francisc, pentru o inițiativă fără precedent, destinată să lase o amprentă profundă asupra istoriei dialogului interreligios. Patruzeci de ani mai târziu, acea întâlnire rămâne unul dintre cele mai semnificative gesturi ale pontificatului său și un punct de referință pentru succesorii săi.
Tinerii evrei care oferă ramuri de măslin reprezentanților religioși, înainte de toate musulmanilor: un gest pe care cardinalul Roger Etchegaray, căruia Papa Ioan Paul al II-lea i-a încredințat „regia” întâlnirii, îl va aminti relatând că a fost mișcat până la lacrimi. Schimbul de pace dintre liderii Bisericilor creștine din catedrala „San Rufino”, cu emoția vizibilă pe fețele unor participanți. Liderii, amorțiți de frig, s-au înghesuit pe scena din fața bazilicii, și curcubeul care a apărut după o dimineață cenușie: două detalii care rămân în mărturia lui Etchegaray, care a văzut curcubeul ca pe un semn de fraternitate. Acestea sunt câteva dintre imaginile care au rămas din acea zi istorică, născute pentru a mărturisi o angajare comună pentru pace, respectând diferitele credințe religioase, fiecare adunat în rugăciune conform propriei tradiții.
Însă, dincolo de amintiri, acea zi a dat naștere așa-numitului „Spirit de la Assisi”: angajarea diferitelor religii de a se întâlni, de a dialoga și de a construi pacea împreună. O experiență care devine o referință pentru magisteriu, un gest care trebuie interpretat, clarificat și dezvoltat. Cardinalul Roger Etchegaray a reamintit principiul său printr-o formulă a lui Ioan Paul al II-lea: „A fi împreună pentru a ne ruga, dar nu a ne ruga împreună”. În urma declarației Nostra aetate, Conciliul al II-lea din Vatican privind relațiile Bisericii catolice cu religiile necreștine, dialogul a căpătat o formă vizibilă, fără a șterge diferențele. De la Papa Wojtyła până la succesorii săi, reflecția avea să revină în mod repetat asupra relației dintre rugăciune și pace, identitate religioasă și întâlnire, credință și responsabilitatea față de omenire.
Conciliul recitit printr-un eveniment
„Însăși identitatea Bisericii Catolice și conștiința ei de sine au fost întărite la Assisi”, a declarat Ioan Paul al II-lea la 22 decembrie 1986, adresându-se Curiei Romane în discursul său tradițional de salut, oferind o interpretare teologică a întâlnirii. Nu este suficient să ne bucurăm de succesul ei, pare să sugereze pontiful: trebuie înțeleasă în lumina credinței. Fundamentul său este unitatea familiei umane, în creație și în opera mântuitoare a lui Cristos. Assisi face vizibilă această unitate fără a ascunde diviziunile religioase. Relația cu Conciliul al II-lea din Vatican este, așadar, reciprocă: Conciliul ne permite să interpretăm ziua, dar ziua ne ajută să recitim Conciliul al II-lea din Vatican în profunzime. Dialogul nu slăbește identitatea eclezială: poate face Biserica mai conștientă de misiunea sa de reconciliere.
Spiritul dincolo de granițele vizibile
Patru ani mai târziu, în enciclica Redemptoris missio, din 7 decembrie 1990, Ioan Paul al II-lea a reiterat această convingere, deja formulată în fața Curiei, amintind explicit de Assisi. „Fiecare rugăciune autentică este inspirată de Duhul Sfânt, care este prezent în mod misterios în inima fiecărui om”, a afirmat Papa Wojtyla. Acesta a fost un pas decisiv: experiența a contribuit la regândirea rolului dialogului interreligios în misiunea Bisericii. Recunoașterea acțiunii Duhului în ceilalți nu se opune proclamării lui Cristos, ci face parte din unicul plan de mântuire. Assisi, „excluzând orice interpretare ambiguă”, mărturisește că respectul față de om în căutarea sa religioasă este și respect pentru lucrarea lui Dumnezeu în el. Prin urmare, dialogul are o rațiune teologică, nu doar una diplomatică sau umanitară.
Nicio violență nu se poate numi religioasă
Pe 24 ianuarie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea s-a întors la Assisi, de data aceasta cu trenul, în timp ce terorismul, ura și conflictele se profilau la suprafață pe scena internațională. Întâlnirea a avut loc la câteva luni după atacurile din 11 septembrie 2001, iar rugăciunea a devenit și o asumare publică a responsabilității: comunitățile religioase trebuie să repudieze violența, în special pe cea care pretinde a fi legitimată în numele lui Dumnezeu. „Cei care folosesc religia pentru a incita la violență contrazic inspirația ei cea mai autentică și profundă”, a afirmat pontiful polonez, continuând să lege pacea de dreptate și iertare și reafirmând distincția dintre formele de rugăciune. Nu o religie comună, așadar, ci o angajare comună: fiecare persoană, fidelă propriei tradiții, este chemată să dezamorseze ostilitatea. Rugăciunea nu înseamnă a scăpa de istorie, ci a o înfrunta cu responsabilitate.
Chiar și cei care caută fără să creadă
Pe 27 octombrie 2011, la a 25-a aniversare a primei întâlniri de rugăciune pentru pace, Benedict al XVI-lea a adresat invitația celor care nu mărturisesc o credință, ci caută adevărul și binele. Nu este vorba doar de a adăuga noi oaspeți: prezența lor îi provoacă și pe credincioși. „Sunt pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”, explică Papa Ratzinger. Imaginea lui Dumnezeu poate fi ascunsă de modul în care sunt trăite religiile; nimeni nu-l poate considera pe Dumnezeu proprietatea sa exclusivă și, prin urmare, se simte îndreptățit să se impună altora. Benedict al XVI-lea dezvoltă astfel o exigență internă spiritului de la Assisi: necesitatea de a purifica modul de a trăi credința. Assisi, în acest caz, le cere credincioșilor și o examinare a conștiinței: nu este suficient a-i condamna pe cei care folosesc religia pentru a justifica violența; trebuie să ne întrebăm dacă propriul mod de a trăi și de a prezenta credința arată cu adevărat chipul unui Dumnezeu al păcii sau îl distorsionează.
Alături de alții, pentru alții
„În schimb, ne-am rugat unii alături de alții, unii pentru alții.” La Assisi, pe 20 septembrie 2016, Papa Francisc a rezumat cu aceste cuvinte o continuitate care exclude în mod expres sincretismul și relativismul. Dar subliniază și dimensiunea sa fraternă: nu numai respectarea rugăciunilor celorlalți, ci și grija unii față de alții. Dialogul trebuie să dea glas victimelor războiului, refugiaților și săracilor. Rugăciunea trebuie să fie însoțită de o colaborare concretă, iar întâlnirea de angajarea de a aborda cauzele profunde ale conflictului. Amenințarea care trebuie depășită nu este numai fanatismul, ci și indiferența. Fidelitatea religioasă se măsoară și prin capacitatea de a-i asculta pe cei care suferă.
Întoarcerea la izvoare, împotriva urii
„Credincioșii se pot inspira din nou din sursele cele mai autentice ale propriilor tradiții spirituale, unde nu există loc pentru ura sacralizată”, afirmă Papa Leon al XIV-lea în numărul 223 al enciclicei Magnifica humanitas, din 15 mai 2026, amintind explicit „spiritul de la Assisi”, inspirat de Ioan Paul al II-lea și continuat de Francisc, inclusiv prin dialogul cu marele imam de al-Azhar. Moștenirea anului 1986 își găsește astfel locul în reflecția socială asupra provocărilor contemporane: religiile pot contracara mentalitatea violenței nu prin atenuarea convingerilor lor, ci prin întoarcerea la izvoarele lor native.
Acesta este firul care a străbătut patruzeci de ani: întâlnirea nu ca suspendare a credinței, ci ca verificare a acesteia. Pentru credincioși, Assisi rămâne întrebarea dacă relația lor cu Dumnezeu poate deveni o responsabilitate pentru pace.
Fabio Colagrande
(După Vatican News, 27 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
