|
| © Vatican Media |
Provocarea IA de la Francisc la Leon
În transmiterea ştafetei de la Papa Francisc la Papa Leon, o temă apare cu adevărat crucială, poate mai mult decât este perceptibil pentru cei care se ocupă exclusiv de probleme ecleziastice. În mijlocul unei ere care pare să alunece spre o realitate din ce în ce mai automatizată, Francisc a lăsat ca temă deschisă succesorului său cea mai radicală transformare a imaginarului nostru contemporan: inteligenţa artificială. În această tranziţie de pontificat se deschide un discurs care priveşte nu numai tehnologia, ci însăşi definiţia a ceea ce înseamnă să a fi umani într-o epocă a maşinilor gânditoare.
În cuvintele lor - şi le putem considera deja extrem de indicative pe cele din primele o sută de zile ale pontificatului lui Leon - nu există nostalgie pentru o lume pierdută nici demonizare a progresului. Mai degrabă, există încercarea de a reflecta critic asupra scenariului care se deschide în faţa noastră. De a privi în interiorul maşinii şi de a ne întreba cine se află cu adevărat în centrul mişcării sale.
Papa Francisc a adus în inima dezbaterii publice globale o reflecţie asupra IA care să nu fie nici doar tehnică, nici pur moralistă. Încă de la început, a recunoscut potenţialul pozitiv al inteligenţei artificiale: pentru el, nu era vorba de o simplă ameninţare, ci şi de o oportunitate. Posibilitatea, de exemplu, de a reduce efortul muncii umane, de a democratiza accesul la cunoaştere, de a favoriza întâlnirile dintre popoare şi culturi prin traduceri automate, analize a datelor, reţele neuronale capabile să proceseze miliarde de informaţii pe secundă. La sfârşitul pontificatului său, a fost publicat documentul Antiqua et Nova, o notă importantă despre raportul dintre inteligenţa artificială şi inteligenţa umană, semnată de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei şi de Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie.
Francisc a clarificat insistent un punct esenţial: IA nu este neutră. Este un instrument puternic şi, ca orice putere, poartă cu sine riscul manipulării, al inegalităţii, al violenţei. Francisc a vorbit despre "poluarea cognitivă", expresie care descrie cu cruzime efectul unei comunicări digitale guvernate tot mai mult de optimizare şi calcul: fake news, deepfakes, manipularea opiniei publice nu sunt accidente, ci simptome ale unei crize a adevărului. Inteligenţa artificială poate fi arma perfectă pentru cei care intenţionează să supună realitatea unei naraţiuni instrumentale. Iar în ultima sa enciclică, Dilexit nos, a afirmat: "În era inteligenţei artificiale, nu putem uita că poezia şi iubirea sunt necesare pentru a salva umanul".
Papa Leon al XIV-lea a preluat această moştenire şi a relansat-o încă de la alegerea numelui său. Pontiful nou ales, întâlnindu-se cu cardinalii care l-au ales, a explicat motivele alegerii numelui: "Papa Leon al XIII-lea, cu enciclica istorică Rerum novarum, a tratat problema socială în contextul primei mari revoluţii industriale; şi astăzi Biserica oferă tuturor patrimoniul său de doctrină socială pentru a răspunde la o altă revoluţie industrială şi la dezvoltările inteligenţei artificiale, care comportă noi provocări pentru apărarea demnităţii umane, a dreptăţii şi a muncii". În intervenţiile sale ulterioare, reiese clar ideea că IA nu poate înlocui niciodată ceea ce este specific uman: conştiinţa morală, discernământul, relaţia autentică cu celălalt. Maşina poate imita, dar nu poate înţelege; poate procesa, dar nu poate judeca; poate învăţa, dar nu poate iubi. Aici se joacă graniţa, tot mai subtilă, dintre simulare şi realitate.
Inteligenţa artificială a ajuns la un punct în care poate genera texte coerente, picturi realiste, compoziţii muzicale complexe. Poate simula un dialog, poate corecta erori gramaticale, chiar poate produce comentarii literare. Paradoxul este că, cu cât maşina imită mai mult umanul, cu atât umanul riscă să se rătăcească.
Ce înseamnă, aşadar, a fi persoane într-o lume în care maşina poate scrie un eseu despre iubire sau poate compune o poezie despre absenţă?
Papa Francisc a insistat asupra necesităţii unei "înţelepciuni a inimii" care nu poate fi codificată. A vorbit despre urgenţa de a dezvolta o etică a inteligenţei artificiale care să pună în centru demnitatea persoanei umane. Nu o retorică abstractă, ci o linie de rezistenţă: persoana ca valoare care nu poate fi calculată, care nu poate fi înlocuită. Şi asta înseamnă, printre altele, că IA trebuie să rămână în slujba omului, nu să-l înlocuiască. "Nu tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este acceptabil din punct de vedere moral", a scris el.
Papa Leon al XIV-lea, la rândul său, a respins orice seducţie trans-umanistă, orice tentaţie de a considera tehnologia ca o extensie a umanului fără limite. Maşina, a spus el, poate ajuta, dar nu poate răscumpăra. Numai umanul se poate deschide la întrebările ultime ale existenţei, numai umanul se poate orienta spre Adevăr şi Bine. Adevărata inteligenţă nu este aceea care analizează date, ci aceea care alege responsabil, cu conştiinţă. Într-un cuvânt: aceea care discerne.
Într-o epocă în care algoritmii decid cine va vedea ce, cine va primi un împrumut, cine va fi selectat pentru un interviu de angajare, etica nu mai poate fi un lux. Papa Francisc a cerut în mod explicit un tratat internaţional obligatoriu care să reglementeze utilizarea inteligenţei artificiale. Nu numai pentru a evita abuzuri, ci şi pentru a stimula responsabilitatea. El a cerut ca să fie auzite în dezbaterile publice şi vocile celor excluşi: săracii, migranţii, copiii, cei care nu au acces la tehnologie, dar îi îndură efectele.
Papa Leon al XIV-lea a reiterat acest apel, solicitând o governance pe mai multe niveluri a IA, care să fie inspirată din principiile doctrinei sociale a Bisericii, dar traductibilă în termeni laici, comuni. În acest sens, papa face referinţă la conceptul de tranquillitas ordinis, liniştea ordinii propusă de Sfântul Augustin în De Civitate Dei. Într-adevăr, nu este suficient a reglementa IA: trebuie reglementate şi scopurile sale. Maşina nu poate fi lăsată singură să dicteze agenda.
Ambii pontifi văd pericolul nu numai în tehnologie, ci în viziunea asupra lumii pe care o întruchipează: o viziune care riscă să reducă complexitatea umanului la o problemă de eficienţă. Pentru Papa Leon al XIV-lea, maşina nu trebuie numai să funcţioneze, ci trebuie să contribuie la o ordine mai umană a relaţiilor sociale. Obiectivul IA nu trebuie să fie numai performance, ci dreptatea. Nu numai eficienţa, ci comuniunea. Într-un timp care visează să "mărească" umanul prin tehnologie, riscul este să ajungem la o umanitate diminuată, sărăcită de capacitatea sa de judecată, relaţionare, uimire. De aici şi urgenţa, împărtăşită de ambii pontifi, unei educaţii la gândirea critică, la responsabilitate, la îngrijire. În fond, adevărata problemă nu este ce poate face inteligenţa artificială, ci ce vrem să facem noi cu ea. Şi mai ales: cine vrem să fim.
În celebra relatare din 1967, Hako Otoko adică Omul-cutie, scriitorul japonez Kobo Abe îşi imaginează un viitor în care oamenii, pentru a evita durerea, se lasă înlocuiţi de simulacre artificiale. Sau, mai degrabă, aleg să se închidă voluntar într-o cutie, devenind ei înşişi fiinţe-simulacru. Omul-cutie este, într-un anumit sens, un proto-avatar: un corp care nu comunică direct, ci filtrează realitatea. Ori de câte ori viaţa doare prea tare, avatarul îi ia locul. Dar la sfârşit, nimeni nu-şi mai amintea cine era originalul. Fantomele intraseră în maşină.
Poate că astăzi ne aflăm la acea răscruce. Şi poate acesta este motivul pentru care vocile a doi pontifi, doi maeştri de umanitate, rezonează atât de puternic într-o epocă ce se amăgeşte crezând că se poate salva prin cod. IA este aici pentru a rămâne. Dar noi, oamenii, suntem aici pentru a interacţiona cu întrebările noastre, cu greşelile noastre, cu libertatea noastră. Într-o perioadă în care o armată din Orientul Mijlociu bombardează populaţia, apelând la o inteligenţă artificială numită Gospel ("Evanghelie") care îşi alege obiectivele, ne dăm seama că avem tot mai mult nevoie de ceea ce nicio maşină nu va putea vreodată să înveţe, chiar dacă este bine antrenată de coduri: compasiunea.
Antonio Spadaro
(După L'Osservatore Romano, 13 august 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
