|
| © Vatican Media |
Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 11 martie 2026
Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 3. Biserica, popor al lui Dumnezeu
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Continuând în reflecţia asupra constituţiei dogmatice Lumen gentium (LG), astăzi ne oprim asupra celui de-al doilea capitol, dedicat poporului lui Dumnezeu.
Dumnezeu, care a creat lumea şi omenirea şi care doreşte să mântuiască fiecare om, îndeplineşte opera sa de mântuire în istorie alegând un popor concret şi locuind în el. Din acest motiv, îl cheamă pe Abraham şi îi promite o descendenţă numeroasă ca stelele cerului şi ca nisipul mării (cf. Gen 22,17-18). Cu fiii lui Abraham, după ce i-a eliberat din condiţia de sclavie, Dumnezeu încheie o alianţă, îi însoţeşte, are grijă de ei, îi adună ori de câte ori se rătăcesc. De aceea, identitatea acestui popor este dată de acţiunea lui Dumnezeu şi de credinţa în el. El este chemat să devină lumină pentru celelalte naţiuni, ca un far care va atrage la sine toate popoarele, întreaga omenire (cf. Is 2,1-5).
Conciliul afirmă că "toate acestea au fost o pregătire şi prefigurare a legământului nou şi desăvârşit legământ care avea să fie încheiat în Cristos şi a revelaţiei mai depline care urma să fie transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup" (LG, 9). De fapt, Cristos este cel care, prin dăruirea Trupului şi Sângelui său, adună în sine însuşi şi în mod definitiv acest popor. Acesta este acum alcătuit din oameni proveniţi din orice naţiune; este unificat de credinţa în el, de adeziunea la el, de trăirea propriei vieţi animaţi de Duhul Celui Înviat. Aceasta este Biserica: poporul lui Dumnezeu care îşi trage propria existenţă din trupul lui Cristos1 şi care este el însuşi trupul lui Cristos2; nu un popor ca altele, ci poporul lui Dumnezeu, convocat de el şi alcătuit din femei şi bărbaţi proveniţi din toate popoarele pământului. Principiul său unificator nu este o limbă, o cultură, o etnie, ci credinţa în Cristos: Biserica este aşadar - conform unei splendide expresii a Conciliului - "adunarea celor care prin credinţă privesc la Isus" (LG, 9).
Este vorba de un popor mesianic, tocmai pentru că are drept cap pe Cristos, pe Mesia. Membrii săi nu se laudă cu merite sau titluri, ci numai cu darul de a fi, în Cristos şi prin el, fiice şi fii ai lui Dumnezeu. Înainte de orice sarcină sau funcţie, aşadar, ceea ce contează cu adevărat în Biserică este a fi altoiţi pe Cristos, a fi copii ai lui Dumnezeu prin har. Acesta este şi singurul titlu onorific pe care ar trebui să-l căutăm fiind creştini. Suntem în Biserică pentru a primi neîncetat viaţa de la Tatăl şi pentru a trăi ca fii şi fraţi ai săi între noi. Prin urmare, legea care animă relaţiile din Biserică este iubirea, aşa cum o primim şi o experimentăm în Isus; iar destinaţia sa este Împărăţia lui Dumnezeu, spre care ea merge împreună cu întreaga omenire.
Unificată în Cristos, Domn şi Mântuitor al fiecărui bărbat şi al fiecărei femei, Biserica nu se poate niciodată retrage în ea însăşi, ci este deschisă tuturor şi pentru toţi. Dacă îi aparţin cei care cred în Cristos, Conciliul ne aminteşte că "toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. De aceea, acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiţi" (LG, 13). Chiar şi cei care încă nu au primit evanghelia sunt, aşadar, într-un fel, orientaţi către poporul lui Dumnezeu, iar Biserica, cooperând la misiunea lui Cristos, este chemată să răspândească evanghelia pretutindeni şi la toţi (cf. LG, 17), pentru ca fiecare să poată intra în contact cu Cristos. Aceasta înseamnă că în Biserică există şi trebuie să existe loc pentru toţi şi că fiecare creştin este chemat să vestească evanghelia şi să dea mărturie în fiecare mediu în care trăieşte şi lucrează. Aşa îşi arată acest popor catolicitatea, primind bogăţiile şi resursele diferitelor culturi şi, în acelaşi timp, oferindu-le noutatea evangheliei pentru a le purifica şi a le înălţa (cf. LG, 13).
În acest sens, Biserica este una, dar îi include pe toţi. Un mare teolog a descris-o astfel: "Fiind unică Arcă a Mântuirii, ea trebuie să primească în vastul său spaţiu toate diversităţile umane. Fiind unică sală a Ospăţului, mâncărurile pe care le distribuie sunt luate din toată creaţia. Fiind haină fără cusături a lui Cristos, ea este şi - şi este acelaşi lucru - haina multicoloră a lui Iosif"3
Este un mare semn de speranţă - mai ales în zilele noastre, străbătute de atâtea conflicte şi războaie - să ştim că Biserica este un popor în care convieţuiesc, în virtutea credinţei, femei şi bărbaţi diferiţi prin naţionalitate, limbă sau cultură: este un semn pus în însăşi inima omenirii, amintire şi profeţie a acelei unităţi şi a acelei păci la care Dumnezeu Tatăl îi cheamă pe toţi fiii săi.
APEL
Se celebrează astăzi la Qlayaa, în Liban, înmormântarea părintelui Pierre El Raii, paroh maronit al unuia dintre satele creştine din sudul Libanului, care trăiesc în aceste zile, încă o dată, drama războiului. Sunt aproape de tot poporul libanez, în acest moment de grea încercare.
În arabă, "El Raii" înseamnă "păstorul". Părintele Pierre a fost un adevărat păstor, care a rămas mereu alături de poporul său, cu iubirea şi jertfa lui Isus Bun Păstor. Deîndată ce a auzit că unii enoriaşi fuseseră răniţi într-un bombardament, s-a grăbit să-i ajute fără ezitare. Fie ca Domnul să dea ca sângele său vărsat să fie o sămânţă de pace pentru iubitul Liban.
Iubiţi fraţi şi surori, să continuăm să ne rugăm pentru pacea în Iran şi în tot Orientul Mijlociu, în special pentru numeroasele victime civile, printre care mulţi copii nevinovaţi. Fie ca rugăciunea noastră să fie alinare pentru cei care suferă şi sămânţă de speranţă pentru viitor.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
1. Cf. J. Ratzinger, Il nuovo popolo di Dio, Brescia 1992, 97.
2. Cf. Y. M.-J. Congar, Un popolo messianico, Brescia 1976, 75.
3. Cf. H. de Lubac, Cattolicismo. Aspetti sociali del dogma, Milano 1992, 222.
