|
| © Vatican Media |
Papa Leon al XIV-lea: Audienţa generală de miercuri, 6 mai 2026
Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 8. Biserica, peregrină în istorie spre patria cerească
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Reflectând astăzi asupra unei părţi din capitolul al VII-lea al constituţiei despre Biserică a Conciliului al II-lea din Vatican, medităm asupra uneia dintre caracteristicile sale definitorii: dimensiunea escatologică. Biserica, de fapt, călătoreşte prin această istorie pământească, mereu orientată spre scopul său final, care este patria cerească. Aceasta este o dimensiune esenţială pe care, însă, o neglijăm sau o minimizăm adesea, deoarece ne concentrăm prea mult pe ceea ce este vizibil imediat şi pe dinamica mai concretă a vieţii comunităţii creştine.
Biserica este poporul lui Dumnezeu care călătoreşte prin istorie, având ca scop al întregii sale activităţi Împărăţia lui Dumnezeu (cf. LG, 9). Isus a întemeiat Biserica tocmai vestind această Împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii (cf. LG, 5). Suntem, aşadar, chemaţi să luăm în considerare dimensiunea comunitară şi cosmică a mântuirii în Cristos şi să ne îndreptăm privirea spre acest orizont final, pentru a măsura şi a evalua totul din această perspectivă.
Biserica trăieşte în istorie în slujba venirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Ea vesteşte tuturor şi întotdeauna cuvintele acestei promisiuni, primeşte o garanţie a acesteia în celebrarea sacramentelor, în special a Euharistiei, pune în practică şi experimentează logica ei în relaţiile de iubire şi de slujire. În afară de asta, ştie că este loc şi mijloc în care unirea cu Cristos se realizează "mai strâns" (LG, 48), recunoscând în acelaşi timp că mântuirea poate fi acordată de Dumnezeu în Duhul Sfânt chiar şi dincolo de graniţele sale vizibile.
În acest sens, constituţia Lumen gentium face o afirmaţie importantă: Biserica este "sacramentul universal al mântuirii" (LG, 48), adică semnul şi instrumentul acelei plinătăţi de viaţă şi pace promise de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ea nu se identifică perfect cu Împărăţia lui Dumnezeu, ci este sămânţa şi începutul ei, pentru că împlinirea va fi dată omenirii şi cosmosului numai la sfârşit. Cei care cred în Cristos, aşadar, merg în această istorie pământească, marcată de maturizarea binelui, dar şi de nedreptate şi suferinţă, fără a se amăgi sau a deznădăjdui; trăiesc călăuziţi de promisiunea primită de la "Cel care face toate lucrurile noi" (Ap 21,5). Aşadar, Biserica îşi îndeplineşte misiunea între "deja"-ul începutului Împărăţiei lui Dumnezeu în Isus şi "încă nu"-ul împlinirii promise şi aşteptate. Păzitoare a unei speranţe care luminează calea, este investită şi cu misiunea de a rosti cuvinte clare pentru a respinge tot ceea ce mortifică viaţa şi împiedică dezvoltarea ei şi pentru a lua poziţie în favoarea săracilor, a celor exploataţi, a victimelor violenţei şi războiului şi a tuturor celor care suferă, în trup şi în spirit (vezi Compendiul de doctrină socială a Bisericii, nr. 159).
Semn şi sacrament al Împărăţiei, Biserica este poporul lui Dumnezeu care peregrinează pe pământ care, pornind de la promisiunea finală, citeşte şi interpretează dinamica istoriei din Evanghelie, denunţând răul în toate formele sale şi vestind, prin cuvinte şi fapte, mântuirea pe care Cristos doreşte să o realizeze pentru întreaga omenire şi Împărăţia sa de dreptate, de iubire şi de pace. Biserica, aşadar, nu se proclamă pe sine; dimpotrivă, tot ce se află în ea trebuie să indice mântuirea în Cristos.
Din această perspectivă, Biserica este chemată să recunoască cu umilinţă fragilitatea umană şi caracterul trecător al instituţiilor sale, care, deşi sunt în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, poartă imaginea trecătoare a acestei lumi (cf. LG, 48). Nicio instituţie eclezială nu poate fi absolutizată; dimpotrivă, deoarece există în istorie şi în timp, este chemată la o convertire constantă, la reînnoirea formelor sale şi la reforma structurilor sale, la o regenerare constantă a relaţiilor, astfel încât să poată corespunde cu adevărat misiunii sale.
În orizontul Împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem şi relaţia dintre creştinii care îşi îndeplinesc astăzi misiunea şi cei care şi-au încheiat deja existenţa pământească şi se află într-o stare de purificare sau de fericire. Lumen gentium, de fapt, afirmă că toţi creştinii formează o singură Biserică, că există o comuniune şi o împărtăşire a bunurilor spirituale întemeiată pe unirea tuturor credincioşilor cu Cristos, o fraterna sollicitudo între Biserica pământească şi Biserica cerească: acea comuniune a sfinţilor trăită în special în liturgie (cf. LG, 49-51). Rugându-ne pentru cei răposaţi şi urmând paşii celor care au trăit deja ca discipoli ai lui Isus, şi noi suntem susţinuţi în drumul nostru şi ne întărim adoraţia faţă de Dumnezeu: însemnaţi de unicul Duh şi uniţi în unica liturgie, împreună cu cei care ne-au precedat în credinţă, lăudăm şi dăm glorie Preasfintei Treimi.
Să fim recunoscători părinţilor conciliari pentru că ne-au amintit de această dimensiune atât de importantă şi atât de frumoasă a faptului de a fi creştin şi încercăm să o cultivăm în vieţile noastre.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
