|
| © Vatican Media |
Binecuvântarea: între prot(o)-agonism al lui Dumnezeu şi co-agonism al Bisercii
de Alessandro Clemenzia,
consultant la Dicasterul pentru Doctrina Credinţei
Pentru a ne introduce în tema binecuvântării, propusă cu autoritate de declaraţia Fiducia supplicans, publicată recent de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, este oportun înainte de toate să încercăm să percepem importanţa teologică a unui gest care a însoţit istoria poporului lui Dumnezeu, care a găsit mereu în Creatorul său posibilitatea propriei existenţe. Pentru a evita orice posibilă dihotomie între doctrină şi pastoraţie, teologia poate oferi idei interesante de reflecţie.
Pentru a aprofunda tema binecuvântării, este important de îndată să se reafirme că numai Dumnezeu este atât originea, cât şi izvorul oricărei binecuvântări: el este unicul căruia i se poate indica efectiv adjectivul "binecuvântat", recunoscând în acest mod că el este şi singurul capabil să reverse binecuvântarea sa asupra fiecărei creaturi.
O binecuvântare, cea a lui Dumnezeu, care nu se opreşte nici măcar în faţa infidelităţii constante a poporului său; dimpotrivă, chiar în momentul în care bărbatul şi femeia erau realmente incapabili să răspundă la iubirea lui Dumnezeu, Tatăl a revărsat din nou (în semnificaţia dublă de "din nou" şi "în mod nou") adevărata şi cea mai înaltă binecuvântare a sa, dăruindu-l lumii pe unicul său Fiu. Aşa cum afirmă Sfântul Paul efesenilor: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare în cele cereşti, în Cristos" (Ef 1,3).
Cei care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu nu găsesc în aceasta din urmă o confirmare a propriului mod de a acţiona, ci trăiesc experienţa concretă a unei "mutări" divine, în mod clar mai puternică decât orice acţiune umană, capabilă fie să ierte orice păcat săvârşit, fie să preceadă orice tentativă sau bună intenţie de a evita să se cadă din nou în greşeală. De fapt, este vorba de o acţiune de har care previne orice re-acţiune umană: este scris în Premisele generale ale Benedicţionalului: "Când Dumnezeu fie direct, fie prin intermediul altora binecuvântează, este asigurat mereu ajutorul său, este vestit harul său, este proclamată fidelitatea sa faţă de alianţa încheiată" (nr. 6).
În acest sens, cei care primesc gratuit acel gest de har din partea lui Dumnezeu sunt chemaţi la rândul lor să răspundă, binecuvântându-l pe Dumnezeu pentru toate binefacerile sale, prima dintre toate aceea de a iubi, nu în pofida, ci în virtutea infidelităţii umane. Afirmă, în acest sens, declaraţia Fiducia supplicans: "A binecuvânta echivalează astfel cu a lăuda, a celebra, a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru milostivirea şi fidelitatea sa, pentru minunăţiile pe care le-a creat şi pentru tot ceea ce a avut loc prin voinţa sa: «Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt» (Ps 103,1)" (nr. 15). Un fiu, atunci când conştientizează că a fost binecuvântat, răspunde binecuvântând la rândul său nu numai pe Tatăl, ci şi pe toţi fraţii şi surorile, până la întreaga realitate în care trăieşte, recunoscând cum orice lucru este "bun", deoarece este rod al binecuvântării lui Dumnezeu: "Regăsim darul divin care «coboară», mulţumirea omului care «urcă» şi binecuvântarea împărţită de om care «se extinde» spre semenii săi" (ibidem, nr. 17).
Astfel putem regăsi câteva elemente caracteristice ale binecuvântării în accepţiunea sa teologică. O primă caracteristică se află în caracterul său făcător intrinsec, adică pentru că avem de-a face cu un gest, cel divin, capabil realmente să genereze în interlocutor realitatea care este afirmată printr-un semn; motiv pentru care a binecuvânta nu are în mod necesar şi numai semnificaţia unei "confirmări" divine a unui comportament uman, ci are de-a face în primul rând cu restabilirea unei alianţe, prin care este reafirmată proeminenţa absolută a darului divin care se prezintă în gratuitatea sa absolută.
O a doua caracteristică a binecuvântării constă în dimensiunea sa temporală, adică în permanenţa sa, deoarece, cu toate că o creatură continuă neîncetat să rămână infidelă faţă de iubirea gratuită a lui Dumnezeu, cel şi cea care au fost binecuvântaţi continuă să păstreze în sine, ca trăsătură decisivă a propriei fiinţe, experienţa acelui dar al lui Dumnezeu, motiv pentru care o persoană nu se va putea reduce niciodată să fie ceea ce a făcut, face sau va face, deoarece va fi mereu mai mare decât orice acţiune a sa, oricât de păcătoasă ar putea să fie ea. Şi cu cât creatura se îndepărtează mai mult de acea stare de binecuvântare, trăind astfel într-un soi de "blestem" în care s-a auto-pus, cu atât experimentează mai mult în mod mereu nou acea iubire a lui Dumnezeu, capabilă s-o reînnoiască şi s-o reintroducă într-o existenţă determinată de dinamica de reciprocitate. De aici se naşte dorinţa de Dumnezeu. Cel şi cea care au fost binecuvântaţi nu pierd niciodată din propria fiinţă acel semn relaţional, nu pentru că nu mai sunt capabili de acum să mai încalce regulile, ci pentru că sunt făcuţi neîntrerupt obiect al iertării lui Dumnezeu.
În sfârşit, o a treia caracteristică, ce introduce în dimensiunea mai antropologică a reflecţiei, şi anume caracterul redundant al binecuvântării, deoarece aceia care au fost obiect al binecuvântării lui Dumnezeu sunt chemaţi, la rândul lor, să-i binecuvânteze pe alţii în numele său. Darul primit de la Dumnezeu, de care s-a folosit fiecare, nu poate să fie îngropat "sub pământ", ci cunoaşte un dinamism intrinsec prin care, acela care a trăit experienţa binecuvântării lui Dumnezeu simte în interioritatea sa necesitatea de a binecuvânta la rândul său. În acest scenariu intră în joc acţiunea eclezială de a binecuvânta. Scrie Fiducia supplicans: "În misterul său de iubire, prin Cristos, Dumnezeu comunică Bisericii sale puterea de a binecuvânta. Acordată de Dumnezeu fiinţei umane şi dăruită de acesta aproapelui, binecuvântarea se transformă în incluziune, solidaritate şi pacificare. Este un mesaj pozitiv de întărire, păzire şi încurajare. Binecuvântarea exprimă îmbrăţişarea milostivă a lui Dumnezeu şi maternitatea Bisericii care îl invită pe credincios să aibă aceleaşi sentimente ale lui Dumnezeu faţă de propriii fraţi şi surori" (nr. 19).
Cu alte cuvinte, binecuvântarea revărsată de Biserică este şi continuă să fie semn al harului lui Dumnezeu, capabil în orice timp şi în orice loc să ajungă, să atingă şi să cuprindă creatura sa în orice situaţie s-ar afla. Aşadar, gestul eclezial al binecuvântării este afirmarea gratuităţii lui Dumnezeu şi a existenţei unei forţe, cea divină, superioară oricărei forme de slăbiciune şi de precaritate.
A reafirma proeminenţa acţiunii lui Dumnezeu ajută să evităm, scrie Fiducia supplicans: "ca un gest pastoral, aşa de iubit şi răspândit, să fie supus la prea multe precondiţii cu caracter moral, care, cu pretenţia unui control, ar putea pune în umbră forţa necondiţionată a iubirii lui Dumnezeu pe care se întemeiază gestul binecuvântării" (nr. 12). Şi asta pentru că binecuvântarea nu este un simplu "bine cuvântare", adică o confirmare a acţiunii cuiva, ci semn al proeminenţei unei acţiuni divine asupra oricărei activităţi umane.
Pentru acest motiv, este scris că fiecare "cerere trebuie să fie, în orice mod, valorizată, însoţită şi primită cu recunoştinţă. Persoanele care vin spontan să ceară o binecuvântare arată cu această cerere deschiderea lor sinceră la transcendenţă, încrederea inimii lor care nu se încrede numai în forţele proprii, nevoia lor de Dumnezeu şi dorinţa de a ieşi din măsurile înguste ale acestei lumi închise în limitele sale" (nr. 21). Această dorinţă a lui Dumnezeu poartă în sine conştiinţa existenţei Cuiva mai puternic decât propria greşeală şi decât propria incapacitate de a rămâne fidel faţă de iubirea lui Dumnezeu; pentru acest motiv "atunci când persoanele invocă o binecuvântare, n-ar trebui să fie pusă o analiză morală exhaustivă ca precondiţie pentru a o putea conferi. Nu trebuie să li se ceară o perfecţiune morală prealabilă" (nr. 25), deoarece aceasta din urmă provine numai atunci când ajunge la noi o îmbrăţişare mai săturătoare decât propriul păcat.
Şi asta ne face să mai afirmăm că, "de fapt, harul lui Dumnezeu lucrează în viaţa celor care nu se pretind drepţi, ci se recunosc cu umilinţă păcătoşi ca toţi. El este în măsură să orienteze fiecare lucru după planurile misterioase şi imprevizibile ale lui Dumnezeu. De aceea, cu înţelepciune neobosită şi maternitate, Biserica primeşte pe toţi cei care se apropie de Dumnezeu cu inimă umilă, însoţindu-i cu acele ajutoare spirituale care permit tuturor să înţeleagă şi să realizeze pe deplin voinţa lui Dumnezeu în existenţa lor" (nr. 32).
A înţelege binecuvântarea ca afirmare a puterii lui Dumnezeu asupra inconsistenţei păcatului fiecărui bărbat şi femei merge pe un plan categoric diferit faţă de semnificaţia unei binecuvântări rituale. Pentru aceasta Fiducia supplicans îşi doreşte ca "aceste binecuvântări neritualizate să nu înceteze să fie un simplu gest care furnizează un mijloc eficace pentru a mări încrederea în Dumnezeu din partea persoanelor care o cer, evitând să devină un act liturgic sau semi-liturgic, asemenea unui sacramente. Asta ar constitui o gravă sărăcire, pentru că ar supune un gest de mare valoare în evlavia populară unui control excesiv, care i-ar priva pe slujitori de libertate şi de spontaneitate în însoţirea pastorală a vieţii persoanelor" (nr. 36).
Făcătoare, permanenţă, redundanţă: acestea sunt elementele care pot ajuta să se înţeleagă mai bine dinamismul mai profund al binecuvântării, aşa cum este dorit de declaraţia Fiducia supplicans.
(După L'Osservatore Romano, 12 iulie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
