|
| © Vatican Media |
de Andrea Tornielli
Peste trei luni, Papa Francisc va intra în al doisprezecelea an de pontificat. Un pontificat marcat încă de la început de cererea unei "convertiri pastorale", cum se citeşte în Evangelii gaudium, exortaţia apostolică ce trasează ruta magisteriului actualului episcop de Roma.
Cu luciditate, Francisc afirmă că nu trăim o epocă de schimbări, ci o schimbare de epocă. Aşa cum a subliniat deja în aceste pagini [ale L'Osservatore Romano] Rocco Buttiglione, comentând recenta declaraţie care deschide la posibilitatea de binecuvântări spontane şi nu liturgice pentru cuplurile iregulare, inclusiv cele de acelaşi sex, în urmă cu cincizeci de ani, persoanele homosexuale erau categoric contrare căsătoriei. Astăzi, cel puţin în foarte multe cazuri, nu mai este aşa. Chiar dacă - în mod comprehensibil - atenţia mediatică s-a concentrat asupra cuplurilor homosexuale, declaraţia promulgată în zilele trecute de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei vorbeşte despre cupluri care nu trăiesc după normele morale ale Bisericii. Chiar fără a intra în statistici, se poate afirma că majoritatea dintre acestea sunt cupluri compuse dintr-un bărbat şi o femeie care convieţuiesc fără a fi căsătoriţi. Nu trebuie să fim sociologi pentru a ne da seama de schimbarea epocală care a avut loc în ultimele decenii: scăderea numărului de căsătorii religioase şi civile, creşterea exponenţială a convieţuirilor (chiar între cei care au fost educaţi la credinţă).
Convertirea pastorală despre care vorbeşte papa nu este o operaţie de machiaj, o simplă aranjare de orare, vreo mică ajustare făcută la structuri. Este ceva mai profund, care cheamă în cauză responsabilitatea tuturor, in primis a slujitorilor hirotoniţi. Semnificaţia teologică a cuvântului "convertire" este "a merge dintr-un loc în altul", "a se îndrepta spre cineva sau spre ceva", "a schimba direcţia". Convertirea pastorală despre care vorbeşte Francisc este invitaţia la o schimbare radicală de privire şi de mentalitate, nu în sensul de a se adapta în vreun fel la gândirea lumească diluând vestea creştină, ci exact contrariul. Este invitaţia de a reînsufleţi vestea evanghelică, punând accent pe esenţial, pe kerygma, ştiind că avem de-a face tot mai des cu interlocutori care nu o mai cunosc. Ştiind că trebuie să ieşim, să riscăm, să mergem în întâmpinare, să-l întâlnim fără prejudecăţi, să ascultăm înainte de a judeca şi să nu aşteptăm ca persoanele să vină pentru a ne căuta. Imaginea Bisericii ca "spital de campanie", aşa de îndrăgită de Succesorul lui Petru, este un exemplu eficace. Rădăcina convertirii pastorale este profund evanghelică: Isus ne-a invitat să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi, să nu ne concentrăm asupra paiului din ochiul celui pe care-l avem în faţa noastră, uitând bârna implementată în ochiul nostru. Isus a răsturnat logicile religioase şi normele din timpul său mergând cel dintâi în întâmpinarea celor care nu puteau fi atinşi, dar şi a păcătoşilor publici.
Scopul convertirii pastorale este numai unul, şi este ceea ce dă dreptate existenţei Bisericii: misiunea. Adică mărturia iubirii infinite a unui Dumnezeu milostiv care îmbrăţişează înainte de a judeca şi care ne vine în întâmpinare pentru a ne ridica numai dacă îi permitem să facă asta, chiar dacă avem numai dorinţa.
Există un alt cuvânt decisiv, legat de schimbarea de epocă, de convertirea pastorală şi de opţiunea misionară. Este "discernământ". Un cuvânt central şi în declaraţia Dicasterului pentru Doctrina Credinţei despre binecuvântări. În document, acolo unde se reafirmă că doctrina despre căsătorie nu se schimbă şi că Biserica numai raporturile sexuale între un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie le consideră permise, este spus clar nu numai că trebuie evitată orice ritualizare, orice creare de liturgii sau para-liturgii pentru binecuvântările cuplurilor "iregulare", dar şi că nu trebuie să se aştepte "instrucţiuni" ulterioare despre această temă. Tocmai pentru că este lăsat la discernământul slujitorilor hirotoniţi.
Este o cruce şi o responsabilitate care apasă pe umerii preoţilor, chemaţi să ia asupra lor dramele persoanelor, chemaţi să asculte istoriile lor, chemaţi să le însoţească pas după pas spre înţelegerea deplină a planului lui Dumnezeu cu privire la viaţa lor. Aceasta este o activitate eminamente misionară. A imagina să se "descarce" sarcina discernământului asupra unui compendiu sau asupra unui benedicţional prestabilit înseamnă a cădea în cazuistică.
Desigur, a avea un compendiu unde totul este clar, este definit, este structurat şi analizat în detalii ar fi mai uşor. Dar nu poate exista compendiu în măsură să contemple varietatea dramelor, a istoriilor personale, a situaţiilor.
A spus Papa Francisc în discursul pentru urările de Crăciun adresat Curiei: "Pentru noi toţi este important discernământul, această artă a vieţii spirituale care ne despoaie de pretenţia că ştim deja totul, de riscul de a crede că este suficient a aplica regulile, de ispita de a proceda... pur şi simplu repetând scheme, fără a considera că Misterul lui Dumnezeu ne depăşeşte mereu şi că viaţa persoanelor şi realitatea care ne înconjoară sunt şi rămân mereu superioare ideilor şi teoriilor". Pentru că "este nevoie de curaj pentru a iubi".
Credinţa creştină, a mai spus Francisc, "nu vrea să confirme siguranţele noastre, să ne acomodeze în certitudini religioase uşoare, să ne dăruiască răspunsuri rapide la problemele complexe ale vieţii". Dumnezeul lui Isus Cristos "ne pune în călătorie, ne trage afară din zonele noastre de siguranţă, pune în discuţie cuceririle noastre şi, tocmai aşa, ne eliberează, ne transformă".
Desigur, declaraţia despre binecuvântări interoghează, zdruncină, constrânge să se iasă din "zonele de siguranţă". Scopul este acela de a întâlni persoanele acolo unde trăiesc şi cum trăiesc, nu cum am vrea să trăiască, pentru a nu stinge fitilul fumegând în faţa unei cereri de binecuvântare, adică a unei cereri de ajutor adresate lui Dumnezeu.
(După L'Osservatore Romano, 21 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
