|
| © Vatican Media |
O inimă de păstor care nu închide niciodată uşa
de Andrea Tornielli
"Nemo venit nisi tractus", nimeni nu se apropie de Isus dacă nu este atras, scria Sfântul Augustin parafrazând cuvintele Nazarineanului: "Nimeni nu vine la mine dacă nu-l atrage Tatăl meu". La originea atracţiei faţă de Isus - acea atracţie despre care vorbea Benedict al XVI-lea amintind modul cu care se răspândeşte credinţa - este întotdeauna acţiunea harului. Dumnezeu întotdeauna ne precedă, ne cheamă, ne atrage, ne face să mişcăm un pas spre el sau măcar aprinde în noi dorinţa de a face acel pas chiar dacă încă ni se pare că nu avem forţa şi ne simţim paralizaţi.
Inima unui păstor nu poate rămâne indiferentă în faţa persoanelor care se apropie de el cerând cu umilinţă să fie binecuvântate, oricare ar fi condiţia lor, istoria lor, parcursul lor de viaţă. Inima păstorului nu stinge luminiţa fumegândă a celui care simte necorespunderea sa ştiind că are nevoie de milostivire şi ajutor de Sus. Inima păstorului întrevede în acea cerere de binecuvântare o crăpătură în zid, o breşă minusculă prin care harul ar putea să fie deja în acţiune. Aşadar, prima sa preocupare este să nu închidă crăpătura mică, primind şi implorând binecuvântare şi milostivire pentru ca persoanele pe care le are în faţă să poată începe să înţeleagă planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa lor.
Această conştiinţă de fond transpare în Fiducia supplicans, declaraţia Dicasterului pentru Doctrina Credinţei despre sensul binecuvântărilor, care deschide la posibilitatea de a binecuvânta cupluri iregulare, chiar şi de acelaşi sex, clarificând cu precizie că a binecuvânta în acest caz nu înseamnă a aproba alegerile lor de viaţă şi reafirmând şi necesitatea de a evita orice ritualizare sau alte elemente care pot să imite chiar şi de departe o căsătorie. Este un document care aprofundează doctrina despre binecuvântări, distingând între cele rituale şi liturgice, şi cele spontane care se caracterizează mai degrabă ca acte de devoţiune legate de evlavia populară. Este un text care face concrete, după zece ani, cuvintele scrise de Papa Francisc în Evangelii gaudium: "Biserica nu este o vamă, este casa paternă unde există loc pentru fiecare cu viaţa sa obositoare".
Originea declaraţiei este evanghelică. Aproape în fiecare pagină din Evanghelie, Isus încalcă tradiţii şi prescrieri religioase, cumsecădenia, convenţiile sociale. Şi face gesturi care îi scandalizează pe cei cumsecade, pe aşa-declaraţii "puri", cei care îşi fac scut din norme şi reguli pentru a îndepărta, a respinge, a închide uşi. Aproape în fiecare pagină din Evanghelie îi vedem pe învăţătorii Legii încercând să-l pună în dificultate pe Învăţătorul cu întrebări tendenţioase pentru a murmura după aceea indignaţi în faţa îmbelşugatei sale libertăţi de milostivire: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi stă la masă cu ei!".
Isus era gata să alerge spre casa centurionului din Cafarnaum pentru a-i vindeca servitorul iubit, fără preocuparea de a se contamina intrând în locuinţa unui păgân. A permis păcătoasei să-i spele picioarele în faţa privirilor judecătoare şi dispreţuitoare ale comesenilor, incapabili să înţeleagă pentru ce nu o îndepărta. L-a privit şi l-a chemat pe Zaheu în timp ce era cuibărit în ramurile sicomorului, fără a pretinde ca mai înainte să primească acea privire de milostivire să se convertească şi să-şi schimbe viaţa. Nu a condamnat-o pe adulteră care conform şi legii era pasibilă de ucidere cu pietre, ci a dezarmat mâinile călăilor săi amintindu-le că şi ei - ca toţi - erau păcătoşi. A spus că a venit pentru cei bolnavi şi nu pentru cei sănătoşi, s-a comparat pe sine însuşi cu figura singulară a unui păstor dispus să lase nepăzite 99 de oi pentru a merge să caute pe singura care s-a rătăcit. A atins leprosul vindecându-l de boala şi de stigmatul de respins "de neatins". Aceşti "rebutaţi" au întâlnit privirea sa şi s-au simţit iubiţi, destinatari ai unei îmbrăţişări de milostivire dăruite lor fără nicio precondiţie. Descoperindu-se iubiţi şi iertaţi şi-au dat seama de ceea ce erau: săraci păcătoşi ca toţi, care au nevoie de convertire, cerşetori de toate.
A spus Papa Francisc noilor cardinali în februarie 2015: "Pentru Isus ceea ce contează este, mai ales, să ajungă la cei de departe şi să-i mântuiască, să îngrijească rănile bolnavilor, să reintegreze pe toţi în familia lui Dumnezeu. Şi asta scandalizează pe unii! Şi lui Isus nu-i este frică de acest tip de scandal! El nu se gândeşte la persoanele închise care se scandalizează chiar şi pentru o vindecare, care se scandalizează în faţa oricărei deschideri, a oricărui pas care nu intră în schemele lor mentale şi spirituale, a oricărei lipse sau duioşii care nu corespunde obişnuinţelor lor de gândire şi purităţii lor ritualiste".
"Doctrina catolică perenă despre căsătorie", accentuează declaraţia, nu se schimbă: numai în contextul căsătoriei între un bărbat şi o femeie "raporturile sexuale îşi găsesc sensul lor natural, adecvat şi pe deplin uman". Aşadar, trebuie evitat să se recunoască drept căsătorie "ceea ce nu este căsătorie". Dar, într-o perspectivă pastorală şi misionară, acum nu se închide uşa în faţa unui cuplu "iregular" care vine să ceară o simplă binecuvântare, eventual cu ocazia unei vizite la un sanctuar sau în timpul unui pelerinaj. Studiosul ebraic Claude Montefiore a identificat particularitatea creştinismului tocmai în asta: "În timp ce celelalte religii îl descriu pe om în căutarea lui Dumnezeu, creştinismul vesteşte un Dumnezeu care îl caută pe om... Isus a învăţat că Dumnezeu nu aşteaptă căinţa păcătosului, merge ca să-l caute pentru a-l chema la el". Uşa deschisă a unei rugăciuni şi a unei mici binecuvântări poate să fie un început, o oportunitate, un ajutor.
(După L'Osservatore Romano, 18 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
