|
| © Vatican Media |
Binecuvântarea: balsam şi însoţire
de Stella Morra
consultant la Dicasterul pentru Doctrina Credinţei
În Evanghelia lui Marcu (cf. 5,25-34) ne este relatat un episod cunoscut: o femeie, bolnavă de hemoragie, în mijlocul unei mulţimi care se îngrămădeşte şi împinge, atinge marginea mantiei lui Isus şi este vindecată, după ce a încercat în mod inutil să se vindece prin îngrijiri ale medicilor, lungi şi scumpe. Isus îl caută pe cel care l-a atins, simţind puterea contactului, iar apostolii aproape că îşi bat joc de el pentru naivitatea sa de a voi să identifice o simplă atingere în mijlocul unei mulţimi care se îngrămădeşte cu multe alte presiuni. Femeia, deşi înfricoşată, se arată şi Isus îi recunoaşte credinţa atingerii şi îi dăruieşte pace şi vindecare.
Dublă nepotrivire şi impuritate a femeii: faptul de a fi femeie (condiţie nemodificabilă!) şi faptul de a fi supusă la pierderi de sânge (condiţie subiectiv pentru ea oricum non-temporară şi disperantă), două motive bune pentru a sta departe de evrei buni (şi curaţi) şi în special de un Rabbi vestit. Şi în această figură o nepotrivire care uneşte pe atâţia (în special pe atâtea) dintre noi: "a cheltui" prea mult pentru a trăi, a pierde sânge, viaţă, energii, încredere, a arunca în mod inutil bani ("De ce cântăriţi argint pentru ceea ce nu este pâine? De ce trudiţi pentru ceea ce nu satură? Ascultaţi-mă şi veţi mânca bine" (Is 55,2), a ne simţi dispersaţi, a ne pierde.
Şi încrederea încăpăţânată de a căuta o atingere, numai marginea unei mantii, în mijlocul unei mulţimi care împinge şi cere, un dialog foarte scurt şi fără cuvinte, care se face numai în contact, care devine con-tact, cu gentileţe, care dăruieşte pace şi vindecare: a se căuta, a se lăsa căutat de Dumnezeu şi a se lăsa găsit, a-şi face curaj în frică pentru a spune ceea ce s-a întâmplat deja.
Este un episod, în întregime corporal, care în mine, femeie, răsună cu mare forţă de mulţi ani şi care mi-a venit inevitabil în minte (şi la inimă) citind şi ascultând diferitele reacţii la Declaraţia Fiducia supplicans (18 decembrie 2023). Multe lucruri au fost spuse şi scrise în jurul acestui text cu privire la folosirea pastorală a binecuvântărilor, şi aş fi tentată să văd în această rumoare provocată atât mulţimea care împinge şi se îngrămădeşte cât şi discipolii care, onest şi realist, devin aproape batjocoritori: Cum cine te-a atins, când totul pare să genereze învălmăşeală şi gălăgie?
Îmi vine să doresc tăcerea şi contactul, gentileţea atingerii unu la unu între Isus şi femeie, pentru a regăsi densitatea de vindecare şi pace, de priviri şi milostivire, de sfârşitul atât de aşteptat al disperării, pentru ca viaţa să înceteze să plece cu preţ mare în afară de asta.
Aşadar, să pornim de aici, de la căutarea încrezătoare încăpăţânată a unei atingeri binecuvântătoare: asta e ceea ce o mişcă pe femeie şi, prin urmare, mişcă toată relatarea, asta e ceea ce frânge o istorie de dispersare şi face posibilă o viaţă: Marcu ne spune, în relatare, că de doisprezece ani femeia lupta cu răul său şi imediat după aceea ne relatează viaţa nouă a fiicei lui Iair, pe care toţi o considerau moartă, chemată de Isus să se ridice, şi care avea şi ea doisprezece ani, vârsta rituală a maturităţii pentru femei. Aşadar, este vorba nu atât şi nu numai de vindecarea de un singur rău, ci într-adevăr de o viaţă ca femeie şi de femeie care este restituită ca nouă. Prinsă în locul unde este, nu viaţă generică şi teoretică, ci viaţă de femeie şi ca femeie. Asta caută femeia în cererea sa concretă de vindecare: pentru aceasta primeşte pace împreună cu vindecarea, pace pentru a trăi.
În fond, în acest gest paradigmatic se găseşte stigmatul întregii veşti bune a evangheliei: dorinţa care se adresează lui Isus, ca dorinţă reală, care locuieşte în ceea ce suntem concret şi care îl întâlneşte, mereu, ca binecuvântător, ca gest şi atingere a Tatălui care l-a trimis pe Fiul său pentru ca toate vieţile să poată trăi, până când devin în el vieţi pentru totdeauna. Toţi cred că suntem de acord cu asta, dacă şi când se întâmplă în misterul inimilor, în acel loc sacru care este conştiinţa fiecărei fiinţe umane, unde Duhul realizează minunăţiile sale de convertire şi de întâlnire.
Dar, asemenea discipolilor pe străzile din Palestina, noi suntem un popor credincios, o Biserică, ce în îngrămădeală şi în mulţime ajunge să vadă şi să facă gesturi, să asculte cuvinte, să acţioneze, să înţeleagă, să explice, să ceară în ambiguitatea istoriei cum se arată în trupuri şi în timp, cu responsabilitatea profundă, prin mandatul Domnului însuşi, de a fi slujitori transparenţi ai unui mister al dinamicelor inimilor care nu numai că nu ne aparţine, ci ne depăşeşte şi este adevăratul miracol fragil şi multiplu de păzit şi de făcut să crească. În timp ce, asemenea discipolilor la sfârşit, ne uimim recunoscători pentru lucrurile mari pe care Domnul ştie să le facă, avem şi responsabilitatea de a da forme şi modalităţi pentru ca acest lucru să poată continua să se întâmple, tot mai mult şi mereu cu bucurie mai mare.
În această logică, şi numai aceasta, stabilim reguli, căutăm indicaţii, recunoaştem modurile cu care istoria ne arată noi situaţii şi dorinţe, şi cum în asta putem scoate lucruri vechi şi noi din tezaurul nostru, acel tezaur care ne-a fost încredinţat. Şi această logică defineşte termenul "sens pastoral" al binecuvântărilor despre care se vorbeşte în declaraţie. Nu este vorba de o pretinsă diminuare de valoare sau de o logică pur aplicativă sau deductivă, ci mai degrabă de o logică ce se situează, şi situează acţiunea şi interacţiunea Bisericii într-un "spaţiu" diferit de cel pur şi simplu prescriptiv. Este spaţiul îngrijirii, şi al vizibilităţii şi trăibilităţii logicii evanghelice; este primatul conştiinţei aplicat nu în sensul unui anumit relativism riscant, ci mai degrabă al unei absolutizări a binelui fundamental al credinţei şi al convertirii inimii, la care tot restul este supus.
Pentru acest orizont pastoral, ar putea fi util, o dată, să se citească declaraţia de la sfârşit, nu dând prioritatea problemelor şi răspunsurilor, ci mai degrabă citind-o în lumina a ceea ce Biserica înţelege despre sine şi despre datoria care o priveşte în timp şi care apoi, prin urmare, o determină să dea câteva indicaţii concrete. Scurta parte a patra a declaraţiei (nr. 42-45) se intitulează "Biserica este sacramentul iubirii infinite a lui Dumnezeu" şi se înrădăcinează, aşadar, nemijlocit în învăţătura Conciliului Vatican II, a constituţiei dogmatice Lumen gentium. În formă de rezumat se indică tocmai repoziţionarea despre care am spus: Biserica se roagă şi imploră, doreşte şi se face părtaşă de dorinţa tuturor bărbaţilor şi femeilor, aşa cum a făcut Învăţătorul său în viaţa pământească, pentru că şi astfel însoţeşte pe toţi şi se îngrijeşte de toţi, nu prin propria autoritate sau eficacitate, ci pentru că pune picioarele unde le-a pus Isus. Fiul i-a cerut Tatălui să binecuvânteze toată omenirea, până la ultimul, cerând pentru noi iertare pe cruce, cu încrederea totală a Fiului. În asta Biserica găseşte forţa şi motivul pentru a continua strigătul omenirii, şi al celei care nu ştie să strige.
Pentru aceasta, Biserica este astfel sacramentul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Recunoaşte stăpânirea lui Dumnezeu asupra istoriei şi asupra inimilor, recunoaşte că numai el este adevăratul subiect şi autor al oricărei vindecări şi convertiri, pentru că de la el vin credinţa şi vindecarea. Biserica nu străluceşte de lumină proprie (iarăşi referinţa este Lumen gentium 1), ci reflectă lumina care este Cristos, aşa cum luna străluceşte noaptea prin reflexie a luminii soarelui. Se face semn şi instrument al primatului lui Dumnezeu şi al recunoaşterii urgenţei că aceasta se întâmplă în conştiinţe.
Semn şi instrument: adică loc de vizibilitate şi trăibilitate a acestui mister, creând condiţiile de posibilităţi (prin darurile pe care însuşi Domnul i le-a lăsat: cuvânt, liturgie şi caritate) şi indicând mereu şi neîncetat unde să se îndrepte privirea. Pentru aceasta, imediat după afirmaţia că "Biserica este astfel sacramentul iubirii infinite a lui Dumnezeu", numărul 43 continuă reluând o problemă (care a animat mult comentariile), şi anume faptul că o binecuvântare nu este "premiul" pentru cei buni, recunoaştere a condiţiei lor de perfecţiune, ci, dimpotrivă, îngrijire şi însoţire pentru cei vulnerabili (şi toţi suntem vulnerabili..., chiar dacă nu intrăm într-o "categorie publică" drept păcătoşi). Nu este vorba de cumsecădenie, nici de laxism sau relativism moral; în schimb, este vorba de a fi semn şi instrument al unui har care vine din altă parte şi pe care nu este în autoritatea noastră să-l oprim.
Este vorba de a face noi înşine un act de credinţă: acolo unde Dumnezeu trezeşte o rugăciune încrezătoare spre el, trebuie să rămânem siguri că tot acelaşi Dumnezeu va continua să semene pace şi vindecare.
În acest număr 43 există o frază pe care personal o consider frumoasă şi mult în sintonie cu textul evanghelic cu care am început această reflecţie: "A dori şi a primi o binecuvântare poate să fie binele posibil în unele situaţii". Ce balsam este expresia "binele posibil" şi ce conştiinţă umilă şi activă de Biserică exprimă! Binele posibil este cel la care trebuie privit, nu perfecţiunea în abstract, nici o totalitate voluntaristă şi secătuitoare. Suntem femei şi bărbaţi care deja au cheltuit (greşind, sau cel puţin fără rezultate) toate averile sale, suntem, uneori, secătuiţi de viaţă. Şi tot binele care ne este posibil este să dorim şi să cerem o atingere.
Concentrarea asupra binelui posibil pare operaţiune un pic demodată în aceste timpuri: mai uşor este de urmat alte dinamici şi moduri de a fi în lume. A căuta vinovatul este astăzi mod de a se relaţiona foarte răspândit, aşa cum concentrarea asupra a ceea ce nu funcţionează. Că semn cu adevărat profetic este o Biserică aptă să facă din orice gest, şi vizibil şi istoric, şi din orice cuvânt un instrument pentru a recunoaşte şi a realiza binele posibil, oricât de mic şi aparent irelevant. Încă o dată, nu este vorba de a fi naivi sau superficiali, ci de a face să strălucească mai degrabă primatul puterii lui Dumnezeu care este binecuvântare decât voinţa noastră de judecată.
Aşadar, este vorba de o problemă de substanţă şi pentru aceasta pastorală. Tocmai pentru a sublinia acest aspect, numărul următor (nr. 44) ne arată cum există posibilitate de continuitate şi non-contradicţie între acest gest, această "atingere" şi kerygma, adică vestire, şi explicit dacă este de folos, pentru că "Biserica este mediatoare a binecuvântării lui Dumnezeu pentru lume: o primeşte primindu-l pe Isus şi o transmite ducându-l pe Isus". Între inima incandescentă a datoriei Bisericii de a vesti Domnul său şi mici gesturi (periferice?) de bine posibil recunoscut şi hrănit nu există nicio discontinuitate, nici contradicţie: mai degrabă se află logica milostivă a lui Dumnezeu, care îl dăruieşte pe Fiul său omenirii într-o ţară periferică a Imperiului, Fiu care mântuieşte lumea întâlnind mici şi săraci, păcătoşi şi marginalizaţi şi care moare în afara zidurilor cetăţii, el exclus şi înviat de Tatăl.
Dacă din această resituare a Bisericii şi a slujirii sale aduse lumii recitim întregimea declaraţiei, mi se pare că devine mai clară şi care decurge prin consecinţă logica alegerilor care sunt recomandate şi încredinţate Bisericilor pe drumurile lumii: ele sunt chemate să asculte şi să examineze cu libertate aceste alegeri în logica în care sunt propuneri şi să se întrebe şi care este cel mai bun mod pentru a le face concrete pentru partea de popor al lui Dumnezeu care în acea Biserică trăieşte şi în acea cultură.
Că Bisericile locale pot şi trebuie în mod responsabil să facă şi să spună ceea ce consideră binele posibil pentru a fi semn şi instrument din punct de vedere istoric trăibil şi vizibil al milostivirii lui Dumnezeu este consecinţa inevitabilă a paradigmei pe care ne-o propune această declaraţie. Şi că pot şi trebuie să facă asta în ascultare şi dialog unele de altele dincolo de bucata de istorie în care trăiesc. Nu este straniu, nici neobişnuit că opiniile cu privire la alegerile concrete pot în timp şi pentru părţi de timp chiar să fie în divergenţă: Pentru ce să ne uimim?
Numai o abstracţie generică găseşte consens total, pentru că în realitate reduce la tăcere pluriformitatea vieţii, a persoanelor (şi a Duhului) care ajunge să crească şi să se înmulţească în "bunul simţ pastoral" al păstorilor şi al creştinilor, dar sub o aură de tăcere şi sub criteriul lui "se face, dar nu se spune".
Viaţa sinodală a Bisericii la care suntem chemaţi toţi să ne convertim este, mai înainte de fiecare eveniment, regulament şi document, ieşire din această logică. Este conversaţia credinţei care reia pentru ca tot ceea ce se face să se spună, să se asculte şi să fie examinat cu criteriul inimii însăşi a veştii bune a Domnului. Este o conversaţie constantă, făcută din cuvinte şi din gesturi, con-tact, recunoaştere, ascultare, dialog, pentru că a căuta formele (acte, locuri şi timpuri...) pentru a da trup minunăţiilor pe care Dumnezeu le face este o operaţiune dificilă într-o schimbare de epocă, şi este o operaţiune pe care nimeni (cu adevărat nimeni) n-o poate face singur.
Declaraţia se încheie cu aceste cuvinte: "Astfel, fiecare frate şi fiecare soră se vor putea simţi în Biserică mereu pelerini, mereu cerşetori, mereu iubiţi şi, cu toate acestea, mereu binecuvântaţi" (Fiducia supplicans, 45): ni se pare că ne putem ura ca Biserica să fie tot mai mult sacrament al faptului că nu "cu toate acestea", ci "tocmai din cauza a toate" suntem mereu binecuvântaţi.
(După L'Osservatore Romano, 10 septembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
