„Biserica Ortodoxă nu va abandona speranța unității”. Este un mesaj de speranță, dar și de responsabilitate, transmis în această dimineață [marți, 27 octombrie 2026] de patriarhul ecumenic Bartolomeu I de Constantinopol, vorbind la Assisi la forumul „Patriarhia Ecumenică: de la Est la Lumea Globală”, în cadrul Întâlnirii Internaționale pentru Pace promovate de Comunitatea „Sfântul Egidiu”. La 40 de ani de la istorica zi de rugăciune convocată de Ioan Paul al II-lea pe 27 octombrie 1986, orașul Sfântului Francisc a devenit din nou un loc de întâlnire între Est și Vest, între diferite confesiuni creștine, unite, însă, de căutarea păcii și a unității. O căutare care, pentru Bartolomeu, înseamnă, mai presus de toate, a nu ne resemna cu diviziunile: „Acest lucru ne cere să nu ne obișnuim cu separarea ca și cum ar fi ceva natural”, a spus el în discursul său. Și să continuăm să lucrăm pentru ca Bisericile să se regăsească într-o zi în deplină comuniune, pentru că, așa cum a amintit patriarhul, gândindu-se la rugăciunea împărtășită la Niceea cu Leon al XIV-lea, „ceea ce ne unește este mai vechi decât ceea ce ne desparte”.
35 de ani de patriarhat deschis lumii
Marco Impagliazzo, președintele Comunității „Sfântul Egidiu”, a introdus lucrările, desfășurate în Sala Cimabue de pe Colle del Paradiso, unde se află complexul bazilicii franciscane, și a menționat că întâlnirea coincide și cu cea de-a 35-a aniversare a alegerii lui Bartolomeu I pe tronul ecumenic, care a avut loc între octombrie și noiembrie 1991. Impagliazzo a explicat că aceasta este o oportunitate utilă atât pentru a aprofunda figura patriarhului, cât și pentru a înțelege semnificația misiunii sale pastorale și ecumenice într-o lume profund transformată. „În acești 35 de ani, lumea s-a schimbat atât de mult”, a observat Impagliazzo, în mijlocul unor evoluții pozitive, cât și al unor noi provocări care fac și mai importantă să ne interogăm asupra rolului spiritual al Patriarhiei. Această reflecție a fost confirmată și mai mult de prezența, în rândul auditoriului, a numeroși reprezentanți ai Bisericilor creștine, printre care arhiepiscopul de Canterbury, Sarah Mullally, patriarhul Bisericii asiriene, Mar Awa al III-lea, patriarhul armean de Constantinopol, Sahak al II-lea, episcopul de Assisi-Nocera Umbra-Gualdo Tadino și Foligno, Felice Accrocca, și mitropolitul Emmanuel de Calcedon, alături de președinta Mișcării Focolarelor, Margaret Karram. Această prezență numeroasă și semnificativă a subliniat însăși semnificația întâlnirii: diferite Biserici și tradiții care se reunesc pentru a se recunoaște reciproc ca frați și surori și pentru a mărturisi posibilitatea dialogului.
Un patriarh global împotriva naționalismului
Pentru a înțelege semnificația acestei mărturii, trebuie să ne întoarcem la istorie și la o dată anume: 1991. Profesorul Andrea Riccardi, istoric și fondator al Comunității „Sfântul Egidiu”, a făcut acest lucru retrăind contextul în care a fost fondată Patriarhia lui Bartolomeu. Aceștia au fost anii care au urmat căderii Zidului Berlinului, dizolvării Uniunii Sovietice și sfârșitului Pactului de la Varșovia. Lumea părea să se îndrepte spre o eră a globalizării care, mulți credeau, va aduce prosperitate, democrație și pace peste tot. Se vorbea chiar despre „sfârșitul istoriei”. Dar, a observat Riccardi, tocmai pe măsură ce globalizarea avansa, au apărut reacții identitare, fundamentalisme și naționalisme extreme. În acest context, a observat Riccardi, „tânărul Bartolomeu a primit ștafeta unei Biserici marcate de dificultățile secolului al XX-lea, când unii ajunseseră să se îndoiască de însăși supraviețuirea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. În 2010, CNN a titrat: «Bartolomeu, ultimul patriarh din Turcia»”, a amintit istoricul. Răspunsul lui Bartolomeu, potrivit lui Riccardi, a fost puternic și unic, deoarece el nu a căutat urmărirea puterii, ci mai degrabă fidelitatea față de o misiune spirituală. „Nu vrem să devenim un stat; vrem să rămânem o Biserică liberă și respectată”, a amintit Riccardi, citând cuvintele patriarhului și subliniind astfel capacitatea Patriarhiei de a lucra pentru reconciliere, pornind de la propria fragilitate, devenind o „forță dezarmată”. De aici și sensul mai profund al termenului „ecumenic”, care pentru Riccardi indică tocmai „un mod de viață”. În ultimii ani, Bartolomeu a practicat ceea ce istoricul a numit „un ascetism al întâlnirii”: a dialogat, a ascultat și a întâlnit mii de persoane, aducând un limbaj înrădăcinat în tradiția ortodoxă, dar totodată inteligibil pentru omul contemporan. Patriarh global într-o lume globală, timp de 35 de ani, „împotriva oricărui naționalism, împotriva tuturor conflictelor de civilizații și religii”, a mărturisit despre o civilizație ecumenică de care, a conchis Riccardi, „avem nevoie”.
Aveline: „Fără ascultare, nu există pace”
Și această nevoie de mărturii concrete și de unitate a fost susținută și de cardinalul Jean-Marc Aveline, arhiepiscop de Marsilia și președinte al Conferinței Episcopale Franceze. Acum 40 de ani, a amintit el, Sfântul Ioan Paul al II-lea a plasat rugăciunea în centrul întâlnirii dintre religii, demonstrând cum era posibil să stăm împreună în fața lui Dumnezeu, în pofida diferențelor noastre. Și acest gest continuă să indice calea de urmat și astăzi, pentru că „fără ascultare, nu există pace”. În acest sens, pentru Aveline, religiile pot și trebuie să fie parte a soluției conflictelor, chiar dacă ele însele sunt prea adesea considerate o amenințare. Patriarhia ecumenică, mai întâi cu Atenagora și apoi cu Bartolomeu, a demonstrat posibilitatea unei mărturii care transcende granițele, alegând reconcilierea chiar și în contexte complexe marcate de fragilitatea comunităților creștine. Și pentru că, a subliniat cardinalul, criza contemporană nu este numai despre războaie sau dezechilibre economice. Rădăcinile sale se află și într-o rană spirituală: „Omenirea și-a uitat sufletul”, pierzând astfel „simțul sacrului și al fraternității”. De aceea trebuie să le arătăm tinerilor, în special tinerilor, o cale „făcută din respect pentru ceilalți, pace, luptă împotriva nedreptății și sărăciei”, dar și din iertare, reconciliere și rugăciune autentică. Acest lucru trebuie făcut, potrivit arhiepiscopului de Marsilia, „și cu tinerii europeni, italieni și francezi” care „în aceste zile își fac auzite opiniile legitime, indiferent de cei care ar profita de aceste momente pentru a semăna haos”, pentru că „tinerii noștri așteaptă ca religia să le arate calea de urmat”.
Bartolomeu: pacea ca dar și responsabilitate
Și tocmai din această responsabilitate a trasat Bartolomeu I sensul misiunii Patriarhiei Ecumenice. Drumul său, a amintit el, s-a desfășurat pe parcursul a 35 de ani „împânziți de bucurii și încercări”, într-o lume marcată de întoarcerea războiului, din Balcani în Caucaz, din Orientul Mijlociu până în Africa, până pe pământul european. O istorie în care Biserica nu poate rămâne spectatoare, pentru că pacea este parte integrantă a propriei sale mărturii. Când Cel Înviat se arată discipolilor, a observat patriarhul, îi întâmpină cu cuvintele „Pace vouă” și apoi îi trimite în lume. „Biserica ce proclamă Învierea trebuie să vestească în același timp pacea”, a remarcat Bartolomeu I. Și această angajare ne cere și să denunțăm orice exploatare a credinței. În acest sens, Bartolomeu a amintit de Declarația de la Bosfor din 1994, în care liderii religioși afirmau că „o crimă comisă în numele religiei este o crimă împotriva religiei”. Și el a reiterat că „invocarea numelui lui Dumnezeu pentru a justifica o crimă constituie o blasfemie în ochii Bisericii”. Acolo unde se ridică noi ziduri de separare, Biserica are datoria să se roage, să mijlocească și să reconstruiască relațiile. Încrederea este că, în centrul tuturor, a conchis patriarhul, ființa umană rămâne, ba chiar „orice ființă umană, fără deosebire”. Deoarece „culoarea pielii, limbajul, religia sau sexul nu pot adăuga sau îndepărta nimic din demnitatea unei persoane create după chipul lui Dumnezeu”. Este aceeași demnitate care aparține copiilor refugiați, bătrânilor, celor care mărturisesc o altă credință și celor care nu cred. Și este aceeași demnitate care aparține unității Bisericilor, acelui drum comun pe care Bisericile sunt chemate să-l urmeze fără a se resemna cu dezbinări. „Tânjim după acea zi, așa cum paznicul nopții tânjește după dimineață”, a spus patriarhul, căutând o comuniune deplină între creștini. O speranță care, la 40 de ani de la întâlnirea istorică din 1986, continuă să meargă paralelă cu spiritul din Assisi, cu stâlpii săi făcuți din rugăciune și dialog: „Fericiți făcătorii de pace, căci se vor numi copii ai lui Dumnezeu”.
Guglielmo Gallone
(După Vatican News, 27 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
