„Vom căuta să identificăm semne de speranță” și spații, inițiative, persoane și evenimente capabile să „deschidă noi căi către căsătorie”. Aceasta a fost prezentarea făcută în această dimineață, vineri, 9 octombrie 2026, de cardinalul Kevin Joseph Farrell, prefectul Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață, în Aula „Paul al VI-lea”, marcând a treia zi a întâlnirii Zece ani după Amoris laetitia: proclamarea evangheliei cu familiile astăzi. Conferința, care se desfășoară până pe 14 octombrie, îi reunește pe Papa Leon al XIV-lea cu conducătorii Bisericilor orientale, președinții Conferințelor Episcopale, cupluri căsătorite și diferiți experți.
Căsătoriile în declin
Introducând, după rugăciune, lucrările pe tema de astăzi Tinerii și descoperirea vocației matrimoniale, cardinalul a plecat de la o observație amară: „Nu putem ignora faptul că în prezent numărul căsătoriilor este în scădere în întreaga lume, atât cele civile, cât și cele celebrate în Biserică”. De aici și încercarea de a interpreta diferitele cauze ale fenomenului, care nu numai că stârnește îngrijorare în rândul păstorilor, ci și în „mulți părinți creștini ai căror copii suferă de singurătate, ezită să se angajeze de durată sau refuză categoric să urmeze drumul pe care proprii părinți l-au îmbrățișat cu bucurie”.
Printre factorii concurenți menționați de Farrell, „numărul divorțurilor, varietatea formelor de viață de cuplu și influența tendințelor culturale dominante”. De asemenea, este luat în considerare cât de mult comunitățile sunt „atente la mărturia celor care, cu toate acestea, aleg căsătoria” și cum experiența lor poate ajuta „să se înțeleagă și să se propună mai eficient vocația la căsătorie”.
Indivizi unici, nu un grup sociologic
Arhiepiscopul mitropolitan și președintele Conferinței Episcopilor Catolici Australieni, Timothy John Costelloe, a oferit perspective culese din experiența personală ca educator salezian pentru tineri și a împărtășit reflecțiile clerului și laicilor din Perth. Vorbind despre o „provocare pastorală cu multiple fațete”, prelatul a clarificat mai întâi riscurile tratării tinerilor „ca un grup sociologic omogen”, mai degrabă decât ca „indivizi unici cu propriile istorii, experiențe și personalități distincte”. Chiar și printre catolici, există „diferite niveluri de implicare în Biserică”, atât de mult încât, din cauza unei astfel de diversități, „nu vor exista răspunsuri ușoare sau soluții instituționale simple”. Programele specifice, resursele catehetice reînnoite și grupurile de tineri parohiale revitalizate sunt importante, a explicat el, dar problema este „una de cultură”.
Pornind de la ascultare
În relația cu fetele și băieții, stilul de interacțiune – cel sinodal – este, pentru Costelloe, „de o importanță fundamentală: trebuie să-i luăm în serios, trebuie fie să hrănim fie să le demonstrăm respectul nostru și trebuie să-i ascultăm cu atenție”. De exemplu, în Australia, „legătura necesară dintre activitatea sexuală și procreare” nu este înțeleasă, iar mulți „pot chiar înțelege poziția Bisericii, dar nu o acceptă ușor”.
Acest lucru evidențiază „tensiunea” dintre viziunea catolică și curentele societății contemporane, unde rețelele de socializare prezintă o viziune asupra relațiilor umane care privilegiază „fericirea imediată în detrimentul permanenței, sacrificiului și alianței”. Ca să nu mai vorbim de moștenirea emoțională lăsată de divorțurile din cadrul familiei, violența în familie, inegalitățile de gen, pierderea credibilității liderilor ecleziastici.
Atracția lui „pentru totdeauna”
Pe de altă parte, tinerii se simt atrași de o legătură durabilă, care poate scoate la iveală ce e mai bun în ei și le poate oferi un punct de plecare pentru un viitor „care merită trăit”. Aici trebuie să fie „susținuți în aceste dorințe și însoțiți în parcursul lor către construirea unor astfel de relații”. La fiecare nivel, este nevoie de „o angajare reînnoită de a dezvolta modalități de a-i implica pe tineri în acest moment crucial al vieții lor”, pentru a nu ceda convingerii că relațiile sunt, mai devreme sau mai târziu, destinate să se prăbușească. În acest context, președintele episcopilor australieni a remarcat: „mărturia cuplurilor căsătorite și a familiilor stabile reprezintă un instrument puternic” în atenuarea „fricii de angajare și a îndoielilor cu privire la permanență”. În acest sens, slujirea mărturiei fidele „ar putea primi foarte bine recunoaștere formală în comunitățile parohiale și diecezane”.
Nu reguli de urmat, ci idealuri de urmărit
Referitor la „teologia elevată a Bisericii despre intimitatea conjugală”, sugestia este de a o prezenta „într-o lumină pozitivă”, ca „un ideal pentru care merită să se lupte” și nu ca „o listă de reguli și norme de urmat”, crescând astfel șansele de a „câștiga” persoanele și „permițându-le să înțeleagă valorile” care stau la baza regulilor și reglementărilor.
În cele din urmă, Costelloe a observat, referitor la cei care locuiesc împreună, că nu este adevărat că nu există „nimic bun în relațiile lor” și că aceștia ar trebui să fie însoțiți „pe măsură ce avansează spre o exprimare mai deplină a idealului creștin”, conform acelei „tensiuni creative” care a condus întotdeauna Biserica să împace fidelitatea față de idealuri cu respectul pentru cei care luptă să le respecte sau care uneori „le consideră nerealiste sau neconvingătoare”. Centrând slujirea și practica pastorală a Bisericii „pe relații de iubire, compasiune și răbdare” și angajându-ne în „drumul anevoios” al „însoțirii respectuoase”, atunci, a concluzionat Costelloe, „vom semăna semințe pe care alții le vor culege”.
Setea de iubire
Luând cuvântul, episcopul auxiliar de Bombay, Stephen Eustace Victor Fernandes, a declarat că este convins că tinerii „nu au încetat să mai înseteze de iubire”, ci mai degrabă că a slăbit „credința lor că iubirea poate dura”. Distincția, potrivit prelatului, este importantă, deoarece dacă noi continuăm să subliniem „ceea ce lipsește” – credința, angajarea, stabilitatea sau dorința de a se căsători – nu reușim să înțelegem ce se transmite în modul în care tinerele femei și fete „experimentează și caută relații”. Ezitările lor ascund „aspirații profunde: să fie iubite și acceptate, să se simtă parte a ceva, să fie tratate cu demnitate, să găsească autenticitate și să construiască un viitor plin de sens”.
O nouă modalitate de relaționare
În lumina acestui fapt, Biserica nu trebuie să se întrebe de ce tinerii „nu pot accepta căsătoria”, ci ce caută „când vorbesc despre iubire, libertate, demnitate” și cum să-i însoțească „în descoperirea dacă dorința lor cea mai profundă de iubire poate deveni o vocație, o dăruire de sine liberă, fidelă și durabilă către celălalt”. Desigur, contextul este diferit de cel experimentat de generațiile anterioare, datorită comunicării digitale și culturii instantaneității și a alegerii constante: totuși, în relații, „dorința de autenticitate” este puternică. Nemaifiind dispuși să accepte relații „caracterizate de dominație, manipulare sau inegalitate”, fetele și băieții așteaptă „respect reciproc și demnitate egală”. Departe de a reprezenta un obstacol în calea prezentării viziunii creștine asupra căsătoriei, aceasta „poate deveni un punct de contact cu evanghelia”. În ceea ce privește situația specifică din India, potrivit episcopului, atunci când se discută despre căsătorie, nu se pot ignora „realitățile concrete ale castei, inegalității economice, discriminării de gen, migrației, așteptărilor de zestre și, în unele cazuri, violenței împotriva femeilor”.
Criza încrederii
Familia creștină „trebuie să devină un loc unde demnitatea, egalitatea, reconcilierea și nonviolența sunt trăite concret” și, prin urmare, nu trebuie doar să găsim „noi modalități” de a vorbi despre căsătorie, ci și să verificăm corespondența lor cu ceea ce este proclamat. Adesea, amânarea căsătoriei „nu este pur și simplu un refuz”, ci reflectă „o criză de încredere în posibilitatea de a construi o viață stabilă și durabilă cu o altă persoană”.
Libertatea înseamnă dăruire de sine
Prelatul s-a concentrat apoi asupra conceptului de libertate, care pentru antropologia creștină nu înseamnă opțiuni deschise și schimbări de direcție, ci mai degrabă „capacitatea de a se dărui”. Având în vedere sensibilitatea generală față de problemele de dreptate socială, mediu și bine comun, căsătoria ar trebui, prin urmare, prezentată nu ca un „spațiu privat pentru împlinirea personală”, ci ca o „comuniune de persoane cu responsabilități față de societate și creație”, pentru un viitor care poate fi modelat și merită trăit.
Prin urmare, formarea pentru o „vocație înrădăcinată în iubire” ar trebui să înceapă cu mult înainte de pregătirea imediată pentru căsătorie: în loc să prezinte morala creștină în termeni de interdicții și obligații, Fernandes a invitat să se vorbească „despre iubire ca dar, despre libertate ca dăruire de sine, despre sexualitate ca o capacitate a persoanei de a se iubi și de a se dărui, despre fidelitate ca fundament al încrederii și stabilității și despre căsătorie ca un legământ capabil să dea sens vieții”.
Educarea „pentru” și „cu” tineri
Teologia morală și însoțirea pastorală se întâlnesc tocmai acolo unde o normă morală „identifică binele” și „o formare solidă ajută persoana să dobândească libertatea și virtuțile necesare pentru a alege acel bine”. Și, din ce în ce mai mult, formarea ar trebui concepută nu „pentru tineri”, ci „cu tineri”, valorificând credibilitatea martorilor de aceeași vârstă.
Combinând adevărul și milostivirea
„Dar înainte ca Biserica să poată vorbi convingător, trebuie mai întâi să asculte”, a avertizat episcopul auxiliar de Bombay, pentru a „face distincția între respingerea căsătoriei și teama că un angajament pe viață față de iubire nu mai este posibil”, în special în cazul celor care au experimentat deja destrămarea familiei, separarea, violența, abandonul sau relațiile eșuate. Răspunsul oferit trebuie să „combine adevărul și milostivirea”, menținând credibilitatea în aceleași calități care li se cer: fidelitate, reconciliere, milostivire, respect reciproc și perseverență.
În căutarea unei vocații depline
Referindu-se la cuplurile care conviețuiesc, prelatul a subliniat că „acestea pot conține iubire autentică și elemente semnificative de angajare, chiar dacă le lipsesc condițiile necesare pentru un legământ conjugal matur”. Prin urmare, în acest caz, însoțirea poate ghida un cuplu spre căsătorie, dar îi poate ajuta și să recunoască faptul că nu sunt încă pregătiți să își asume un astfel de angajament. Cu toate acestea, gradualitatea nu înseamnă niciodată că „binele devine relativ”, ci mai degrabă că trebuie „să respectăm drumul persoanei, continuând să arătăm spre plinătatea vocației sale”.
Iubirea liberă și fidelă este încă posibilă
Și dacă evanghelia este una, „căile pastorale nu pot fi identice peste tot”; răspunsul eclezial trebuie, prin urmare, „să meargă dincolo” de simpla instruire, incluzând „mărturia, formarea, discernământul și însoțirea”. În special, Fernandes a subliniat valoarea martorilor care nu spun pur și simplu „căsătoria este frumoasă”, ci „am experimentat dificultățile ei, am cunoscut eșecul și iertarea, sacrificiul și bucuria și am descoperit că iubirea poate dura”. Aici începe misiunea Bisericii: nu prin „diminuarea” frumuseții vocației creștine, ci prin „a face credibilă acea frumusețe prin viața celor care au descoperit, cu har, că iubirea liberă și fidelă este încă posibilă”.
Lorena Leonardi
(După Vatican News, 9 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
