„Convertirea pastorală a Bisericii ne cheamă să ascultăm cu atenție experiența tinerilor căsătoriți: cum vorbesc ei despre ceea ce învață împreună sau ce îi împiedică să învețe și să crească; despre resursele pe care le descoperă în sacramentul căsătoriei; ce așteaptă ei de la comunitățile creștine și cum își înțeleg propria responsabilitate misionară”. Așa a subliniat cardinalul Kevin Farrell, prefectul Dicasterului pentru Laici, Familie și Viață, în dimineața de sâmbătă, 10 octombrie 2026, prezentând cea de-a patra zi a întâlnirii „La zece ani după Amoris laetitia: vestirea evangheliei cu familiile astăzi” în Aula „Paul al VI-lea”. Conferința, care se desfășoară până pe 14 octombrie, îl reunește pe Leon al XIV-lea cu liderii Bisericilor orientale, președinții Conferințelor Episcopale, cupluri căsătorite și diferiți experți.
Un moment decisiv
Introducând lucrările temei de astăzi, „Viața de căsătorie. Primii ani de căsătorie: un moment decisiv”, cardinalul a subliniat că „încă de la Conciliul al II-lea din Vatican, s-au depus eforturi pastorale semnificative pentru a îmbogăți pregătirea pentru căsătorie, sporind experiența cuplurilor căsătorite și oferind cuplurilor logodnice oportunități de a experimenta fraternitatea și rugăciunea în cadrul comunității creștine. Totuși – a adăugat el – observăm că acest lucru nu este întotdeauna suficient pentru a ajuta cuplurile proaspăt căsătorite să înțeleagă și să aprofundeze iubirea conjugală care prinde contur în ele în primii ani de căsătorie, nici pentru a aborda dificultățile care pot apărea odată cu nașterea copiilor sau pe măsură ce ajung treptat să se cunoască mai profund”.
Necesitatea de însoțire constantă
O idee de reflecție despre cum să asculte și să însoțească soții la începutul vieții lor conjugale a fost oferită de cardinalul José Cobo Cano, arhiepiscopul mitropolit de Madrid, care a subliniat că Amoris laetitia „ne-a ajutat să privim realitatea căsătoriei într-un mod diferit și ne-a deschis noi orizonturi pastorale. Însă prima provocare nu este dezvoltarea de noi programe. Întrebarea este: înțelegem cu adevărat realitatea cuplurilor pe care dorim să le însoțim? Potrivit arhiepiscopului de Madrid, exortația apostolică post-sinodală ne invită să redescoperim căsătoria nu numai ca un sacrament de celebrat, ci ca o vocație de trăit și cultivat de-a lungul vieții. A se căsători, de fapt, înseamnă a alege să se dăruiască unul altuia, a construi un proiect comun și a învăța să se iubească unii pe alții în realitatea vieții, cu bucuriile și dificultățile ei. Din acest motiv, pastorația matrimonială este chemată să facă o schimbare fundamentală: trecerea de la o pregătire axată în primul rând pe celebrarea căsătoriei la o însoțire care să-i susțină pe soți înainte, în timpul și după celebrarea căsătoriei.
Dialog, răbdare și iertare
„Amoris laetitia a identificat două elemente fundamentale la care trebuie să acordăm atenție din momentul în care un cuplu se apropie de Biserică: însoțirea și discernământul. Un lucru – a amintit cardinalul – este să ne întrebăm: «Ce trebuie să știe pentru a se căsători?». O altă întrebare, mai profundă, este: «Ce trebuie să descopere pentru a ști dacă sunt chemați să se dăruiască definitiv unul altuia?»”. Nu este suficient să le transmitem logodnicilor cunoștințele necesare pentru a celebra sacramentul; trebuie ajutați să înțeleagă sensul alegerii pe care o fac, însoțindu-i în discernerea vocației lor și în cunoașterea reciprocă. Căsătoria, de fapt, este un drum în continuă evoluție. Primii ani, nașterea copiilor, responsabilitățile profesionale, dificultățile financiare, bolile și schimbările personale necesită capacitatea de dialog, răbdare, iertare și o hotărâre reînnoită de a rămâne uniți.
„Orologiul logodnicilor”
Cobo Cano a subliniat apoi că „așa ca în multe dieceze, la Madrid experimentăm, alături de cursurile prematrimoniale, cu programe precum «orologiul logodnicilor», care pornesc dintr-o intuiție simplă: un cuplu trebuie să-și acorde reciproc timp de calitate pentru a vorbi, a-și retrăi istoria, a-și recunoaște punctele forte și punctele slabe, a se ruga și a discerne. Întrebarea pe care o ridică aceste experiențe depășește o metodă concretă: ne conduce la a ne întreba cum să facem posibil un adevărat proces de discernământ. Și aceasta – a continuat el – se referă și la decizia de a se căsători. Dacă un cuplu ajunge după opt sau zece ani de relație, cu nunta deja hotărâtă, există cu adevărat loc pentru discernământ? Dacă afirmăm că este o vocație căsătoria, cum se discerne o vocație la căsătorie în Biserică? O conversație pastorală bine condusă în aceste momente și formarea celor care îi însoțesc pot deschide noi căi, dar întrebarea rămâne deschisă”.
Construirea lui „noi” fără a șterge „eul”
Și, într-adevăr, una dintre cele mai importante provocări este învățarea construirii unui „noi” fără a șterge identitatea „eului” și a „tu-ului”. Aceasta necesită timp de calitate, ascultare reciprocă, împărtășirea credinței și capacitatea de a aborda conflictele fără a permite acestora să slăbească legătura. „Căsătoria creștină – a subliniat arhiepiscopul de Madrid – nu este doar o istorie a două persoane; este, de asemenea, o vocație eclezială, chemată să crească și să se dezvolte în cadrul unei comunități. Aceasta ne conduce la o întrebare pastorală fundamentală: de ce fel de comunitate au nevoie cuplurile noastre căsătorite astăzi? Ce contribuție ar trebui să aducă dieceza, parohia, mișcările și, mai ales, alte cupluri căsătorite pentru a crea comunități capabile să primească și să susțină viața conjugală? În acest context – a explicat el – se ivește o figură care se poate dovedi fundamentală: cuplurile care însoțesc alte cupluri, nu ca experți, ci pornind de la o experiență trăită, înțeleasă prin discernământ și împărtășită”.
Pentru o pastorație a continuității
Prin urmare, principala provocare pentru Biserică este să treacă de la o pastorație a momentelor individuale la o pastorație a continuității, capabilă să însoțească întreaga istorie a vocației conjugale. Căsătoria este o comoară prețioasă de prețuit, o vocație care necesită angajare zilnică și o legătură construită în timp. Pregătirea pentru căsătorie este numai începutul: adevărata provocare este de a-i ajuta pe soți să trăiască sacramentul pe care l-au primit, transformând unirea lor într-o mărturie concretă de iubire, fidelitate, iertare și speranță.
Trecând de la „sacramentul celebrat” la „sacramentul trăit”
Profesoara argentiniană María Marcela Mazzini, profesoară de teologie, a vorbit apoi despre mistagogia legăturii sacramentale, invitând pe cei prezenți să „citească primii ani de căsătorie ca o adevărată mistagogie a sacramentului celebrat”. „Biserica antică – a amintit ea – numea mistagogie introducerea progresivă într-un mister deja primit sacramental: ceea ce fusese celebrat era adevărat și eficient, dar cerea să fie înțeles din interior și îmbrățișat într-un mod vital. Ceva similar se întâmplă în căsătorie: «Consimțământul inaugurează o legătură reală, o communio personarum chemată să îmbrățișeze progresiv propriul adevăr: trecerea de la sacramentum celebratum la sacramentum vivendum, fără a separa darul de sarcină, nici harul de libertate»”. Amoris laetitia o exprimă clar: „da”-ul soților „este începutul unui drum” și căsătoria nu poate fi înțeleasă ca „ceva încheiat”, a continuat Mazzini, subliniind cum primii ani de căsătorie necesită reorganizarea banilor, a muncii, a treburilor casnice, a familiilor de origine, a sexualității și, adesea, a sosirii copiilor.
Factori de criză
„Patru crize principale demonstrează această dimensiune pascală cotidiană: prima este comunicarea și gestionarea conflictelor, a doua este organizarea vieții comune, a treia sunt finanțele și planificarea vieții” și, în final, „sexualitatea și intimitatea, unde diferențele de dorință, oboseală, fertilitate și modalitățile de exprimare a afecțiunii se împletesc cu calitatea generală a legăturii”. Potrivit profesoarei, „«noi» nu apare automat din faptul că două persoane se iubesc și nici nu este suma a doi indivizi, nici o fuziune, ci mai degrabă întâlnirea a două culturi familiale care dau naștere unei a treia culturi, noi și unice”.
Semnul vizibil al unei iubiri mai mari
„A-i însoți pe soți în primii lor ani de căsătorie” înseamnă „a recunoaște că nu însoțim doar două persoane, ci o legătură care se naște, un «noi» încă fragil și plin de posibilități. În adâncul sufletului, căsătoria sacramentală – a concluzionat ea – poate fi contemplată astfel: două libertăți care, susținute de fidelitatea lui Isus Cristos, fac din acceptarea lor reciprocă semnul vizibil al unei iubiri mai mari. Acesta este, de asemenea, un mesaj pentru Biserică și pentru lume: unitatea nu necesită suprimarea diferenței; apartenența nu înseamnă posedare; grija nu înseamnă dominare; iar fidelitatea ne permite să navigăm prin transformări fără a abandona legământul”.
Francesco Ricupero
(După Vatican News, 10 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
