|
| © Vatican Media |
Maria din Magdala, discipolă a lui Isus
A crede în iubire
de Simone Caleffi
"Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare" (In 20,11-12). În faţa mormântului, în faţa gropii, vine plânsul. Când el este intens, se sughiţă, pentru că moartea este omeneşte ceva înspăimântător. Este o despărţire de persoanele mai dragi care provoacă o sfâşiere profundă.
Însă vestea bună este că Isus nu mai trebuie căutat printre morţi, în mormânt. El a înviat şi mormântul gol este semn. Acum se află printre cei vii şi este izvor de viaţă, aşa încât cei doi îngeri sunt cei ai învierii. Matei îi descrie (28,3) cu aceleaşi cuvinte ale schimbării la faţă. Când Isus s-a schimbat la faţă, înfăţişarea sa a devenit strălucitoare, orbitoare precum soarele şi haina foarte albă ca zăpada (cf. 17,24). Este lumina lui Dumnezeu pe faţa lui Cristos, care face şi haina albă ca lumina; este imaginea care revine în Apocalips: credincioşii vor fi lumină, ca îngerii lui Dumnezeu, ba chiar mai mult decât îngerii lui Dumnezeu, pentru că sunt altoiţi în Cristos.
Maria din Magdala, după ce a venit să dea alarma - "L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus" (In 20,13) -, se întoarce din nou la mormânt. Este afirmarea unui mister: este ca şi cum ar spune "nu ştiu, nu mai înţeleg nimic" şi vrea să încerce să înţeleagă mai bine.
Când Petru şi Ioan, cufundaţi în meditaţiile lor, pleacă de la mormânt, Maria din Magdala rămâne acolo, macerată de o singură iubire: Isus. În singurătatea sa, gândul despre el o impregnează. Ceea ce se ascultă din a patra Evanghelie nu mai este informaţia un pic impersonală pe care a dus-o celorlalţi; este strigătul unei duioşii umane foarte curate, dar profund feminine. Se poate spune că aparţine femeii să unească şi să lege două sentimente contrare: să onoreze trupurile şi amintirea lor, şi totuşi să nu creadă în moarte, să nu fie convinsă de ea. "Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus" (In 20,14). Revine verbul "a vedea", dar este un a vedea care nu dezvăluie identitatea lui Isus. La început nu se recunoaşte niciodată. Marcu spune (16,12) că Isus era "sub o altă înfăţişare". Şi totuşi, Maria cu numai două zile înainte era lângă cruce, şi acea imagine o avea în ochi. Acum nu-l mai recunoaşte pe Isus. Aşa-numitele "cristofanii" sunt de două tipuri: apariţii la indivizi - prima apariţie putem să ne imaginăm că a fost Sfintei Fecioare Maria - care au drept culme recunoaşterea, şi grupurilor, chiar la cinci sute de fraţi, care au scopul, va spune Sfântul Paul, trimiterii în misiune.
"Isus i-a zis: «Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?»" Toată viaţa noastră este o căutare a cuiva. "Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: «Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!»" (In 20,15). Este dorinţa iubirii să ajungă la persoana iubită. Aici în mod oportun exegeţii au văzut referinţa la Cântarea Cântărilor: este o paralelă perfectă. Această căutare, acest soi de întunecare, acest plâns, apariţia şi dispariţia celui preaiubit sunt cântate în această carte la capitolele 3 şi 5.
În timp ce vorbeşte, Maria sesizează o prezenţă în spatele ei. Se întoarce dintr-odată, dar apariţia pe care o vede este aşa de suavă şi liniştită, încât nu poate crede ceea ce inima o face să spere. Rămâne prosternată şi îl confundă pe cel care este în faţa ei cu un grădinar; probabil că îi va putea da vreo informaţie cu privire la acea dispariţie care o sfâşie. Un cuvânt este suficient pentru a schimba tristeţea sa în bucurie: "Isus i-a zis: «Maria!»". O cheamă pe nume. Revine imaginea păstorului care cheamă oile sale (cf. In 10,3). Dar aici chemarea pe nume are o semnificaţie şi mai frumoasă, pentru că învierea dă un nume nou, pentru că este o realitate nouă; "creatura nouă", totul nou. În Apocalips se spune că numele nou pe care îl va primi creştinul va fi numele Tatălui şi al Fiului (cf. 14,1) şi apoi numele Bisericii şi al Duhului Sfânt. Asta pentru a arăta că aceia care cred vor fi inseraţi în cele Trei Persoane divine şi în toţi fraţii; vor fi în mod desăvârşit una; va fi distrusă incomunicabilitatea care acum ne face să disperăm. Maria îl recunoaşte pe Isus din inflexiunea vocii; atunci tresaltă de bucurie: "Ea s-a întors şi i-a spus în evreieşte: «Rabbuni!», care înseamnă: «Învăţătorule!»" (In 20,16). Rabbuni este un apelativ mai solemn decât Rabbi; este adesea folosit când se vorbeşte despre Dumnezeu.
Aşadar, Maria din Magdalena era o discipolă şi ca atare îl urmează pe Isus şi răspândeşte evanghelia. De fapt, va fi prima evanghelizatoare a celei mai splendide veşti, a evenimentului care a răscolit viaţa lumii: învierea. Îl adoră şi-l atinge pe Isus, care îi spune: "Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru»!" (In 20,17). Maria a îmbrăţişat picioarele lui Isus şi nu-l mai lăsa. Este gestul iubirii. Maria din Betania a căzut la picioarele lui Isus, Maria din Magdala îl cuprinde pe Isus, dar el scapă de excesul acelei iubiri prea umane: prezenţa sa sensibilă nu este decât o oprire asupra căreia nu trebuie întârziat în parcurgerea căii triumfale care conduce spre Tatăl. Prezenţa pe care discipolii trebuie s-o aştepte este aceea pe care o va stabili Isus atunci când, glorificat perfect cu înălţarea, va fi la Tatăl său, devenit şi Tatăl lor graţie operei sale.
Maria Magdalena îl vede şi îl recunoaşte pe Domnul înviat din moarte şi devine vestitoarea pasionată şi atentă pe lângă discipoli, ba chiar pe lângă "fraţii" Domnului. Aici este punctul central al mesajului: aşadar, devenim fii ai lui Dumnezeu în moartea şi învierea lui Isus. Exegetul Charles Harold Dodd a scris, la sfârşitul acestei scene: "Nu este nimic asemănător în celelalte Evanghelii. Există oare ceva comparabil cu Evanghelia Sfântului Ioan în toată literatura antică?".
(După L'Osservatore Romano, 3 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
