Maria din Magdala şi "surorile" sale
În ziua sărbătorii Sfintei Maria Magdalena reparcurgem în paginile din L'Osservatore Romano itinerarul mistic pe care apostola apostolilor îl reprezintă şi regăsim diferitele figuri de femei prezente în evanghelii care converg în ea.
de Antonella Lumini
Conform tradiţiei medievale, în iconografia Sfintei Maria Magdalena, se unesc ca pietricelele dintr-un mozaic unic diferite figuri de femei prezente în evanghelii. Lectura spirituală care provine de la părinţi şi îndeosebi de la Grigore cel Mare tinde să evidenţieze, prin diferitele figuri feminine care împodobesc imaginea variată a Mariei din Magdala, un adevărat itinerar mistic.
Citată printre femeile care-l urmează pe Isus (Mc 15,40), ca aceea care este eliberată de şapte demoni (Mc 16,9; Lc 8,2), prezent printre mironosiţele care merg la mormânt pentru a unge trupul lui Isus, asumă în Ioan aspectele sale mai relevante: este sub cruce (In 19,25), este prima martoră a învierii şi trimisă să o vestească apostolilor (In 20,1-18).
Tradiţia antică întăreşte intensitatea ei încorporând elemente scoase în evidenţă de alte femei. Păcătoasa care spală picioarele lui Isus cu lacrimile şi le şterge cu părul (Lc 7,36.38); femeia din Betania care varsă vasul plin de nard pe capul lui Isus (Mt 26,1-13; Mc 14,1-9). O relatare similară este repropusă în Ioan, unde femeia este Maria din Betania, sora Martei şi a lui Lazăr şi nu unge capul, ci picioarele lui Isus, ştergând-le cu părul ca în prima relatare (In 12,1-8).
Desigur o frumoasă împletire de depănat pentru filologi şi istorici, însă mult mai puţin problematică pentru antica tradiţie care în schimb amestecă diferitele femei într-una singură. Desigur, trăsătura cea mai pregnantă este unificarea sa cu Maria din Betania, care, "aşezată la picioarele lui Isus, îi asculta cuvântul" (Lc 10,39). Deja pornind de la unul din izvoarele mai vechi, Viaţa fericitei Maria Magdalena şi a sfintei sale surori Marta, text latin anonim (secolul al XI-lea), atribuit în mod fals lui Rabanus Maurus (780/784-856), este atestată această convergenţă, confirmată şi de Legenda aurea (secolul al XIII-lea) a lui Jacopo da Voragine.
Importanţa figurii se schiţează asumând acea fizionomie de adevărat itinerar de transformare care, în pofida rezultatelor abordării istorico-filologice, încă supravieţuieşte în conştiinţe. Întâlnirea cu iubirea lui Cristos o eliberează pe păcătoasă, căreia, aşa cum rezultă din cuvintele lui Isus rostite în casa lui Simon fariseul: "i s-au iertat păcatele sale multe, pentru că a iubit mult" (Lc 7,47). Păcătoasa, simţindu-se primită, l-a iubit pe Isus cu o iubire arzătoare şi pentru aceasta este iertată profund. În textele care se referă la Maria din Magdala se vorbeşte despre şapte demoni, făcând aluzie la starea de păcat, dar în femeia anonimă din Luca se specifică o păcătoasă, ceea ce dă o conotaţie precisă păcatului. Cu toate acestea, iubirea arzătoare care o uneşte cu Isus face din ea pe cea iubită, care în tradiţie asumă diferite coloraturi, dar care în literatura spirituală o indică pe aceea care trăieşte o intimă comuniune de iubire cu Isus, aşa de arzătoare, încât o face să împărtăşească pătimirea sa, să rămână sub cruce, să devină prima martoră oculară a învierii.
Încă din izvoarele mai vechi este numită apostolă a apostolilor pentru că a fost trimisă de Isus ca să vestească fraţilor învierea. Împreună cu Maria, mama, şi cu Ioan, discipolul iubit, ajunge să constituie firul de aur al unei veşti care se transmite prin comuniunea intimă cu Isus pe care o putem defini unire mistică. De aceea, alături de vestea dusă prin predicare, care caracterizează Biserica petrină, se revarsă o veste mai ascunsă, interioară, silenţioasă, ţinută vie mereu de focul Duhului Sfânt şi care, în pofida atâtor tentative menite să o sufoce, nu va putea muri niciodată. "Doamne, dar acesta? Isus i-a zis: Dacă vreau ca el să rămână până când voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-mă!" (In 21,21-22).
O cale mistică ce se deschide nu numai pentru câţiva aleşi ca pentru Maria, mama, care intră prin curăţie şi har, sau ca pentru Ioan, discipolul iubit, ci şi pentru cei care, ca Magdalena, intră prin cunoaşterea păcatului. Ea face din aceasta o posibilitate pentru toţi. Asta explică marea sa devoţiune populară.
Păcatul se poate transforma în instrument de har şi de mântuire. Maria, mama, este tăcerea, iubirea curată. Ioan este iubirea mistică în revelarea ei. Maria Magdalena este, în schimb, iubirea transformării care cere cuptorul muncii la negru, adică asumarea întunericului cu scopul de a-l putea consuma. Vestea învierii cere dezvăluirea tuturor dimensiunilor misterioase ale iubirii care, în itinerarul mistic condus de Duhul, nu pot să fie cronologice, ci mereu intersectate între ele.
Un alt izvor interesant este aşa-numita Evanghelia Mariei, împreună cu fragmente în coptă sahidică databilă în secolul al V-lea, însă considerată copie a unui origina de datare probabilă în secolul al II-lea.
De natură gnostică evidentă o prezintă pe Maria din Magdala ca pe iubita lui Isus şi o profundă confidentă din care reiese o înţelepciune misterioasă necunoscută de apostoli: "El a iubit-o mai mult decât pe noi. Aşadar, să ne căim şi să devenim fiinţa umană în întregimea sa; să-l lăsăm să-şi înfigă rădăcini în noi şi să crească aşa cum el a cerut. Să mergem ca să vestim evanghelia fără a încerca să stabilim alte reguli şi alte legi în afara celor al căror martor a fost el". Dar unde conduce această cale silenţioasă, misterioasă, arzătoare? Maria din Magdala, conform tradiţiei hagiografe greceşti, pare să-l urmeze pe evanghelistul Ioan la Efes şi aici îşi termină zilele sale în sfinţenie. Însă tradiţia latină oferă o versiune mai răspândită conform căreia se îmbarcă împreună cu Marta şi Lazăr pentru a fugi de persecuţii. Debarcă la Marsilia şi începe să vestească evanghelia până când se îndreaptă spre un loc pustiu şi sălbatic unde se relatează că a rămas timp de treizeci de ani închisă într-o grotă lângă masivul Sainte-Baume. Aici a murit, a fost îngropată, aici a fost construită bazilica importantă (secolul XIII-XIV) în numele său care împreună cu aceea din Vézelay, unde în secolul al XI-lea au fost mutate rămăşiţele sale pământeşti, constituie cele mai importante locuri de cult ale sale.
Vestea învierii are loc printr-o viaţă înviată, prin învierea trupului, mărturia unei vieţi reînnoite de Duhul Sfânt. Învierea nu poate face abstracţie de pătimire, de asumarea morţii. Cel care primeşte lumina Celui Înviat se lasă luminat şi primul lucru pe care îl vede este întunericul care locuieşte în lume. Pentru ca să germineze viaţa nouă este nevoie de timpul purificării. Învierea trupului înseamnă că tot ceea ce zace în moarte trebuie să revină la viaţă. Această veste a învierii mărturisită de Maria din Magdala timp de mulţi ani rămasă într-o grotă, pentru a întreprinde o cale de purificare. Intră în misterul iubirii abisale, insondabile şi tot mai mult ce îmbrăţişează cu cât se îndepărtează şi se închide mai mult. Asumă imaginea penitentului în deşert, simbol prin excelenţă al căii de purificare, deosebit de evocator în zilele noastre de rătăcire în care încercăm să găsim un punct de sprijin pentru a reîncepe în mod mai bun. Tăcere, singurătate, abandonare, ca pentru Magdalena în grotă, cheamă spre o cotitură de adevărată convertire, de golire de duhul înşelăciunii care ne domină în manieră ascunsă şi subterană. Este nevoie de demascarea privirii pentru a începe să vedem în adevărul pur.
A simţi povara istoriei şi a o asuma, oferind durerea a tot ceea ce vedem. Aceasta este pătimirea/învierea conform Mariei din Magdala care cere să aderăm fără rezistenţe durerii pentru a trăi consumarea ei şi a cunoaşte lumina ei.
(După Vatican News, 22 iulie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
