|
| © Vatican Media |
"Vă las pacea"
de Simone Caleffi
Cum să trăim triduum-ul pascal când "prea mult sânge am văzut, prea multă violenţă"? Aşa a spus Papa Francisc în mesajul Urbi et Orbi la Paşti anul trecut: "Şi inimile noastre s-au umplut de frică şi de angoasă, în timp ce atâţia fraţi ai noştri şi surori ale noastre au trebuit să se închidă înăuntru pentru a se apăra de bombe. Ne este greu să credem că Isus a înviat cu adevărat, că a învins moartea cu adevărat. Oare este o iluzie? Un rod al imaginaţiei noastre?". Cum să credem că mesajul lui Isus nu este utopie, ci că este în schimb valabil pentru noi, dacă nu vedem schimbarea realizată de el în inima omului? Dacă fiecare om este răscumpărat de Cristos, de ce nu este eliminată moartea, de ce nu este şters păcatul, de ce nu este nimicită durerea? Nu este asurzitoare această tăcere a lui Dumnezeu? În faţa atrocităţilor războiului, care este sensul acestui Paşte? Desigur el ne interoghează şi sugerează că în conflicte nu există "nici învingători nici învinşi", ci se iese "înfrânţi pe jumătate", cum spune un cântec contemporan.
În faţa ostilităţilor pe care le vedem în jurul nostru, nu putem să nu intrăm în misterul pascal cu cuvintele lui Isus: "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Comentându-le în Duminica Floriilor 2022, Papa Francisc afirma: "Isus nu numai că imploră iertarea, ci spune şi motivul: iartă-i pentru că nu ştiu ce fac. Dar cum aşa? Călăii săi au premeditat uciderea sa, au organizat prinderea sa, procesele şi acum sunt pe Calvar pentru a asista la sfârşitul său. Şi totuşi Cristos îi justifică pe acei violenţi pentru că nu ştiu. Iată cum se comportă Isus cu noi: devine avocatul nostru. Nu se pune împotriva noastră, ci pentru noi împotriva păcatului nostru. Şi este interesant argumentul pe care-l utilizează: pentru că nu ştiu, acea ignoranţă a inimii pe care o avem noi toţi păcătoşii. Când se foloseşte violenţă nu se mai ştie nimic despre Dumnezeu, care este Tată, şi nici despre ceilalţi, care sunt fraţi. Se uită pentru că se stă în lume şi se ajunge să se comită cruzimi absurde. Vedem asta în nebunia războiului, unde este răstignit din nou Cristos. Da, Cristos este încă o dată pironit pe cruce în mamele care plâng moartea nedreaptă a soţilor şi a fiilor. Este răstignit în refugiaţii care fug de bombe cu copiii în braţe. Este răstignit în bătrânii lăsaţi singuri să moară, în tinerii privaţi de viitor, în soldaţii trimişi să ucidă pe fraţii lor. Cristos este răstignit acolo, astăzi".
Tot acest lucru oare nu este acel mister al fărădelegii despre care ne vorbeşte revelaţia? Urmează să reparcurgem, în liturgie, noaptea trădării, şi totuşi în acest abis de rău observăm o lumină. Ioan nu a fugit, la arestarea lui Isus în Ghetsemani, când teroarea i-a cuprins pe ceilalţi apostoli şi i-a pus pe fugă. Cu inimă strânsă de angoasă, l-a urmat pe Isus în palatul lui Caiafa, l-a urmat pe Calvar; a sprijinit-o pe mama lui Isus la picioarele crucii pe care era pironit fiul. Trei dintre cuvintele pe care Isus le-a rostit de pe lemn au fost pentru el: "Aşadar, văzând Isus că stăteau acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: «Femeie, iată-l pe fiul tău!». Apoi, i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (In 19,26-27).
În acţiunea liturgică solemnă din Vinerea Sfântă, încă o dată, vom auzi că "văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete!»" (In 19,28). Duminică, evanghelistul Matei adăuga plânsul lui Isus: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Ps 22[21],2). În această privinţă, Kierkegaard a scris: "Mi se pare şi mai teribil pentru Dumnezeu că a auzit acele cuvinte decât pentru Isus că le-a rostit. A fi inalterabil până la acel punct nu este teribil? A rămâne inalterabil până la acel punct şi totuşi a fi iubire, grijă infinită, profundă, inepuizabilă!". Dumnezeu vede din toată veşnicia opera creaţiei şi a răscumpărării lumii. În acea pace divină cei aleşi, împrumutând ochii lui Dumnezeu, vor vedea la rândul lor întreaga desfăşurare a istoriei lumii. Vor înceta pentru ei toate întrebările; vălul va fi dat la o parte; ceea ce nu putea să apară aici pe pământ, dată fiind condiţia umană de pelerini, ceea ce era obiect de scandal sau de adoraţie se va lumina dintr-o dată şi pentru totdeauna. Problema sensului creaţiei, a motivului atâtor rele permise de un Dumnezeu atotputernic şi infinit de bun, se va rezolva în lumină.
Întunecimile nu dispar pentru prietenii lui Dumnezeu, dimpotrivă. Dar o certitudine invizibilă dilată inima lor. Este ceea ce trebuie să se fi întâmplat în Maria, Mama lui Isus, sub cruce. Dumnezeu a aprins în ea flacăra speranţei. Când totul părea încheiat şi terminat pentru totdeauna, ea a aşteptat, în timpul Sâmbetei Sfinte, învierea lui Isus. Fără ea, nu putem decât să rămânem la mormântul nenorocirilor noastre, ca Maria din Magdala în dimineaţa acelei prime zile după sâmbăta de Pregătire. În singurătatea sa, gândul despre el o învăluie. "Atunci, a alerga la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: «L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus!»" (In 20,2). Nu mai este informaţia un pic impersonală pe care a dus-o altora; este strigătul unei duioşii umane foarte curate, dar profund feminine. Se poate spune că este specific femeii să unească şi să lege două sentimente contrare: a cinsti amintirea răposaţilor şi totuşi a crede că moartea nu va avea ultimul cuvânt. În timp ce vorbeşte, simte o prezenţă în spatele ei. Se întoarce dintr-o dată, dar apariţia pe care o vede este aşa de suavă şi liniştită încât nu poate să creadă ceea ce inima sa o face să spere. Rămâne prosternată şi îl confundă pe cel care este în faţa ei cu un grădinar; probabil că îi va putea da vreo informaţie despre acea dispariţie care o sfâşie. Un cuvânt este suficient să schimbe toate tristeţea sa în bucurie: "Isus i-a zis: «Maria!»" (In 20,16). Acest lucru a fost suficient!
(După L'Osservatore Romano, 5 aprilie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
