Optimismul Mariei
Sigiliul iubirii lui Dumnezeu
de pr. Alberto Maggi, O.S.M.
Începutul şi sfârşitul vieţii pământeşti a Mariei, deşi nu are nici o referinţă în evanghelii, corespund împlinirii proiectului pe care îl are Dumnezeu cu omenirea. Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 2,26) şi chemaţi să devină fiii săi (In 1,12), oamenii realizează această asemănare în viaţa pământească prin practicarea unei iubiri care să se asemene cu aceea a Tatălui (Lc 6,35) şi continuă la Domnul existenţa lor trecând de pragul morţii (In 11,25-26).
Biserica, prezentând-o pe Maria ca model perfect al acestui itinerar de filiaţie şi de asemănare, îi celebrează intrarea în existenţa pământească prin Neprihănita Zămislire şi pe cea în sfera lui Dumnezeu prin Ridicarea ei la cer. Aceste adevăruri, care deşi nu au nici o referinţă în Noul Testament aparţin patrimoniului de credinţă al poporului creştin, s-au născut mai mult din intuiţia oamenilor decât din speculaţia teologică.
Prin "Neprihănita Zămislire" Biserica intenţionează ca acel amalgam de păcate care împiedică deplina comunicare de viaţă dintre Dumnezeu şi omenire să nu apese asupra Mariei. Această condiţie nu este statică, dată o dată pentru totdeauna, ci este dinamică: creatura este invitată să colaboreze activ la darul Creatorului, sintonizând iubirea sa pe însăşi lungimea de undă a iubirii lui Dumnezeu, "care ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire" (Ef 1,4).
Maria este prezentată de către evanghelişti ca semnul tangibil a ceea ce Dumnezeu poate să realizeze cu orice creatură care nu pune piedici puterii iubirii sale şi se lasă umplută de Duhul său. Neprihănita este sigiliul optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, semnul a cât de mult îl stimează pe om, al modului în care are nevoie de orice persoană pentru a duce la împlinire creaţia sa şi a fi Tată pentru toţi oamenii (2Cor 6,18).
Două vestiri
Abisul care îi despărţea pe oameni de Dumnezeu a fost umplut cu Neprihănita: creatura poate să fie intim unită cu Creatorul său. Această comuniune deplină, posibilă pentru toţi oamenii (Ef 1,4), este rod al unui proces de creştere în credinţă care a fost trăit şi de Maria. Itinerarul de credinţă al Mariei se poate cuprinde în perioada a două mari cicluri: vestirile. Fiecare vestire este o chemare din partea lui Dumnezeu la plinătatea de viaţă, şi în existenţa Mariei se găsesc două chemări importante: în prima, Dumnezeu lui Israel se adresează tinerei din Nazaret, în a doua Isus, "Dumnezeu este cu noi" (Mt 1,23), o interpelează pe mama sa. Prima vestire va culmina în naşterea Omului-Dumnezeu, a doua în cea a discipolei perfecte.
La prima vestire, Dumnezeu, rămas neascultat de preot în templu (Lc 1,20), se îndreaptă "spre ceea ce lumea dispreţuieşte" (1Cor 1,28), spre o femeie căsătorită în rău-famatul Nazaret (In 1,46), şi îi cere să devină mama Fiului său (Lc 1,26-38).
Pe deplin încrezătoare în Dumnezeul său, Maria acceptă: propunerea pe care mesagerul divin i-a făcut-o este formularea de exigenţe profunde de viaţă pe care le avea înlăuntrul său şi pe care acum le poate elibera şi le poate face să crească.
A doua chemare are loc într-un climat deosebit de dramatic: tot clanul familiar a decis să-l captureze pe Isus considerat de acum dement (Mc 3,21-35). Galileanul, prezentându-se ca trimisul Domnului (Lc 4,18-21), s-a comportat de fapt ca un duşman al lui Dumnezeu, încălcând preceptele şi poruncile cele mai sacre (Mc 3,5.22; 7,15-23) şi în timp ce autorităţile religioase îl cataloghează ca blasfemiator eretic şi îndrăcit (Mt 9,3), pentru oameni este numai un nebun în care trebuie aruncat cu pietre (In 8,59).
Cererea rudelor lui Isus "Mama ta şi fraţii tăi vor să te vadă" este întreruptă de răspunsul rece al lui Cristos: "Cine este mama mea?...". Pentru Isus apropiaţii săi sunt numai cei care-l urmează şi asemenea lui trăiesc voinţa Tatălui traducând-o într-o iubire necondiţionată care se adresează tuturor, făcând abstracţie de categoriile religioase, morale şi sexuale (Lc 10,29-37).
Maria trebuie să aleagă: ori rămâne cu clanul familiar, care îl consideră pe Isus un nebun, şi astfel îşi salvează reputaţia, ori îl urmează pe fiul ei, cunoscut că este "un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii" (Mt 11,19).
La Nazaret, Fecioara s-a încrezut în invitaţia adresată ei de Domnul său şi din acest asentiment al ei s-a născut Mesia lui Dumnezeu. În aceasta a doua vestire, mai dureroasă şi matură, Maria răspunde iar cu un da spus invitaţiei la plinătatea vieţii care îi vine de la Omul-Dumnezeu care o va conduce la o nouă naştere: a sa.
Acum va fi mamă care se va renaşte din fiul: nouă naştere care va avea loc "de sus" (In 3,3), din acela care, înălţat pe cruce, o va transforma pe mamă în ucenică fidelă (In 19,25-27).
Încoronare a primei vestiri a fost fericirea cu care încep evangheliile: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45); a doua vestire îşi va găsi formularea în fericirea cu care evangheliile se încheie: "Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (In 20,29).
Naşterea Femeii
În timp ce vestirea de la Nazaret culmină la Betleem, unde strălucirea luminii gloriei Domnului învăluie naşterea Fiului, iar păstorii şi magii sunt în adoraţie (Lc 2,1-21; Mt 2,1-12), cealaltă se va consuma în întunericul din Ierusalim (Mc 15,33), unde blesteme şi batjocuri însoţesc moartea lui Cristos şi naşterea Femeii (Mc 15,29-32; In 19,27).
Lână cruce evanghelistul nu prezintă o mamă zdrobită de durere, care oricum este aproape de fiul deşi acesta este un criminal, ci discipola curajoasă care a ales să-l urmeze pe învăţător cu riscul propriei vieţi, în timp ce apostolii, care juraseră că sunt gata să moară pentru el (Mc 14,29-31) au fugit ca nişte laşi (Mt 26,56).
Pe Golgota, mai mult decât pe o mamă care suferă pentru fiul, Ioan ne arată de fapt discipola care suferă cu Învăţătorul său, Femeia care împărtăşeşte suferinţa "Omului durerilor" (Is 53,3; Rom 8,17). Maria şi-a luat crucea sa şi s-a aşezat lângă cel executat împotriva celui care l-a răstignit, fiind pentru totdeauna în favoarea celor asupriţi şi dispreţuiţi.
Nu a fost uşor pentru Maria
Prin alăturarea de cel răstignit ea s-a pus împotriva propriei familii şi a trebuit să renunţe la religia care în persoana celui mai înalt reprezentant al ei, Marele preot, l-a excomunicat pe Isus (Mt 26,65; Mc 3,22). În sfârşit, alegându-l pe cel condamnat a îndrăznit să se pună şi împotriva puterii civile care îl executa pe acel Galilean ca revoluţionar periculos (Mt 27,38). Maria lângă cruce aderă activ la Acela care "dă jos de pe tron pe cei puternici" (Lc 1,52): stă de partea victimelor acestor puternici şi face din crucea sa, adică acceptă, asemenea lui Isus, să fie considerată un refuz al societăţii numai să nu renunţe la angajarea de a fi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu în mijlocul lumii (Mc 8,34).
Fantezia lui Dumnezeu
Ciclul deschis cu vestirea din Nazaret se încheie cu imaginea sfintei familii unită în creştere de iubire şi cu Maria care "păstrează toate acestea în inima ei" (Lc 2,51-52). Cealaltă vestire îşi are încoronarea ideală în noua familie a Mariei, comunitatea din Ierusalim, unde retrăieşte, împreună cu toţi cei care cred, experienţa începută la Nazaret: Dumnezeu cel neascultat în Sanctuar continuă să reverse viaţa sa, pe Duhul Sfânt, în cei marginalizaţi de templu, în comunitatea de galileeni eretici (Fap 1,14; 2,1 şu).
În sfârşit Maria "ridicată" la cer este semnătura lui Dumnezeu pe proiectul "om", un om care să se lase implicat de acţiunea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Această glorificare este destinul celor pe care Cristos i-a făcut fraţi pentru că, aşa cum scrie Paul, cei care îl urmează pe Domnul "sunt aşezaţi în ceruri în Cristos Isus" (Ef 2,6), sunt asemenea lui învingători ai morţii şi continuă să trăiască pentru totdeauna (In 11,25).
Pentru Maria, ridicarea la cer este încheierea normală a unei existenţe extraordinare: încă de la Nazaret s-a îndreptat mereu spre alegeri de viaţă, a avut încredere în fantezia acelui Dumnezeu care transformă toate lucrurile în bine (Rom 8,28) şi face în aşa fel încât acelea care par pietre să fie în schimb pâine (Mt 7,9); un Dumnezeu care alege ceea ce în lume este dispreţuit pentru a face din el obiect al iubirii sale (1Cor 1,27-30) şi face în aşa fel încât o tânără anonimă dintr-un sat pierdut să fie "proclamată fericită de toate generaţiile" (Lc 1,48).
(După Zenit, 3 decembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
