Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Luxemburg şi Belgia
(26-29 septembrie 2024)

Papa Francisc în Belgia: Întâlnire cu studenţii universitari

Aula Magna din "Université Catholique de Louvain" (Belgia), sâmbătă, 28 septembrie 2024

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

© Vatican Media

Mulţumesc, doamnă rector, pentru cuvintele dumneavoastră respectuoase. Dragi studenţi, sunt bucuros să vă întâlnesc şi să ascult reflecţiile voastre. În aceste cuvinte simt pasiune şi speranţă, dorinţă de dreptate, căutare de adevăr.

Dintre problemele pe care voi le înfruntaţi, m-a impresionat cea despre viitor şi angoasă. Vedem bine cât de violent şi arogant este răul care distruge ambientul şi popoarele. Pare că nu are frână. Războiul este exprimarea sa cea mai brutală - voi ştiţi că într-o ţară, pe care n-o numesc, investiţiile care dau cel mai mult profit astăzi sunt fabricile de arme, este urât! - şi pare să nu aibă frână asta: războiul este o exprimare brutală; aşa cum sunt şi corupţia şi formele moderne de sclavie. Războiul, corupţia şi noile forme de sclavie. Uneori aceste rele poluează religia însăşi, care devine un instrument de dominare. Fiţi atenţi! Dar acesta este un blestem. Unirea oamenilor cu Dumnezeu, care este Iubire mântuitoare, devine astfel sclavie. Chiar şi numele de tată, care este revelare de îngrijire, devine exprimare de prepotenţă. Dumnezeu este Tată, nu stăpân; este Fiu şi Frate, nu dictator; este Duh de iubire, şi nu de dominare.

Noi, creştinii, ştim că răul nu are ultimul cuvânt - şi cu privire la asta trebuie să fim puternici: răul nu are ultimul cuvânt -, care are, cum se spune, zilele numărate. Asta nu elimină angajarea noastră, dimpotrivă o măreşte: speranţa este o responsabilitate a noastră. O responsabilitate de luat, pentru că speranţa nu înşală niciodată, niciodată nu înşală. Şi această certitudine învinge acea conştiinţă pesimistă, stilul lui Turandot... Speranţa nu înşală niciodată!

Şi acum, trei cuvinte: recunoştinţă, misiune, fidelitate.

Prima atitudine este recunoştinţa, pentru că această casă ne este dăruită: nu suntem stăpâni, suntem oaspeţi şi pelerini pe pământ. Primul care se îngrijeşte este Dumnezeu: noi suntem, înainte de toate, îngrijiţi de Dumnezeu, care a creat pământul - spune Isaia - "nu ca regiune întunecată, ci ca să fie locuită" (cf. Is 45,18). Este plin de recunoştinţă uimită psalmul al optulea: "Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, / luna şi stelele pe care le-ai stabilit, / mă întreb: / ce este omul că te gândeşti la el, / sau fiul omului, că-l iei în seamă?" (Ps 8,4-5). Rugăciunea inimii care îmi vine este: Mulţumesc, Tată, pentru cerul înstelat şi pentru viaţa în acest univers!

A doua atitudine este misiunea: noi suntem în lume pentru a păzi frumuseţea sa şi a o cultiva pentru binele tuturor, mai ales a celor care urmează, aproapele în viitor. Iată "programul ecologic" al Bisericii. Dar niciun plan de dezvoltare nu va putea reuşi dacă rămân aroganţă, violenţă, rivalitate în conştiinţele noastre, precum şi în societatea noastră. Trebuie mers la izvorul problemei, care este inima omului. Din inima omului vine şi urgenţa dramatică a temei ecologice: din indiferenţa arogantă a celor puternici, care pune mereu în faţă interesul economic. Interes economic: banii. Eu îmi amintesc un lucru pe care bunica mea mi-l spunea mereu: "Fii atent în viaţă, pentru că diavolul intră prin buzunare". Interesul economic. Până când va fi aşa, orice apel va fi redus la tăcere sau va fi primit numai în măsura în care este convenabil pieţei. Această "spiritualitate" aşa, a pieţei. Şi până când piaţa rămâne pe primul loc, casa noastră comună va îndura nedreptăţi. Frumuseţea darului cere responsabilitatea noastră: suntem oaspeţi, nu despoţi. În această privinţă, dragi studenţi, consideraţi cultura ca o cultivare a lumii, nu numai a ideilor.

Aici se află provocarea dezvoltării integrale, care cere a treia atitudine: fidelitatea. Fidelitate faţă de Dumnezeu şi fidelitate faţă de om. De fapt, această dezvoltare se referă la toate persoanele în toate aspectele vieţii lor: fizică, morală, culturală, sociopolitică; şi ei i se opune orice formă de oprimare şi de rebutare. Biserica denunţă aceste samavolnicii, angajându-se, înainte de toate, în convertirea fiecărui membru propriu, a noastră înşine, la dreptate şi la adevăr. În acest sens, dezvoltarea integrală face apel la sfinţenia noastră: este vocaţie la viaţă dreaptă şi fericită, pentru toţi.

Şi acum, opţiunea de făcut este, aşadar, între a manipula natura şi a cultiva natura. O opţiune astfel: ori manipulez natura sau cultiv natura. Pornind de la natura noastră umană, să ne gândim la eugenetică, la organismele cibernetice, la inteligenţa artificială. Opţiunea între a manipula sau a cultiva se referă şi la lumea noastră interioară.

A ne gândi la ecologia umană ne face să atingem o temă care se află la inima voastră şi mai înainte încă la inima mea şi a predecesorilor mei: rolul femeii în Biserică. Îmi place ceea ce ai spus tu. Apasă aici violenţe şi nedreptăţi, împreună cu prejudecăţi ideologice. De aceea trebuie regăsit punctul de plecare: cine este femeia şi cine este Biserica. Biserica este femeie, nu este "el" Biserica, este "ea" Biserica, este mireasa. Biserica este poporul lui Dumnezeu, nu o firmă multinaţională. Femeia, în poporul lui Dumnezeu, este fiică, soră, mamă. Aşa cum eu sunt fiu, frate, părinte. Acestea sunt relaţiile, care exprimă fiinţa noastră după imaginea lui Dumnezeu, bărbat şi femeie, împreună, nu separat! De fapt, femeile şi bărbaţii sunt persoane, nu indivizi; sunt chemaţi încă de la "început" să iubească şi să fie iubiţi. O vocaţie care este misiune. Şi de aici vine rolul în societate şi în Biserică (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, 1).

Ceea ce este caracteristic femeii, ceea ce este feminin, nu este stabilit de consens sau de ideologii. Şi demnitatea este asigurată de o lege originară, nu scrisă pe hârtie, ci în trup. Demnitatea este un bun inestimabil, o calitate originară, pe care nicio lege umană n-o poate da sau lua. Pornind de la această demnitate, comună şi împărtăşită, cultura creştină elaborează mereu din nou, în diferitele contexte, misiunea şi viaţa bărbatului şi a femeii şi existenţa lor reciprocă pentru celălalt, în comuniune. Nu unul împotriva altuia, acesta ar fi feminism sau masculism, şi nu în revendicări opuse, ci bărbatul pentru femeie şi femeia pentru bărbat, împreună.

Amintim că femeia se află în inima evenimentului mântuitor. Din "da"-ul Mariei Dumnezeu în persoană vine în lume. Femeia este primire rodnică, îngrijire, dedicare vitală. De aceea este mai importantă femeia decât bărbatul, dar este urât atunci când femeia vrea să o facă pe bărbatul: nu, este femeie, şi acest lucru este "apăsător", este important. Să deschidem ochii asupra multelor exemple zilnice de iubire, de la prietenie la locul de muncă, de la studiu la responsabilitatea socială şi eclezială, de la căsătorie la maternitate, la fecioria pentru împărăţia lui Dumnezeu şi pentru slujire. Să nu uităm, repet: Biserica este femeie, nu este bărbat, este femeie.

Voi înşivă sunteţi aici pentru a creşte ca femei şi ca bărbaţi. Sunteţi pe cale, în formare ca persoane. De aceea parcursul vostru academic cuprinde diferite domenii: cercetare, prietenie, slujire socială, responsabilitate civilă şi politică, exprimări artistice...

Mă gândesc la experienţa pe care o trăiţi în fiecare zi, în această Universitate Catolică din Louvain, şi împărtăşesc trei aspecte, simple şi decisive, ale formării: Cum să studiem? Pentru ce să studiem? Şi pentru cine să studiem?

Cum să studiem: nu există numai o metodă, ca în orice ştiinţă, ci şi un stil. Fiecare persoană poate cultiva propriul stil. De fapt, studiul este întotdeauna o cale spre cunoaşterea de sine şi a celorlalţi. Dar există şi un stil comun, care se poate împărtăşi în comunitatea universitară. Se studiază împreună: graţie celui care a studiat înainte de mine - profesori, colegi mai mari -, cu cel care studiază alături de mine, în aulă. Cultura ca îngrijire de sine comportă o îngrijire reciprocă. Nu există războiul între studenţi şi profesori, există dialogul, uneori este un dialog un pic intens, dar există dialogul şi dialogul face să crească o comunitate universitară.

Al doilea: pentru ce să studiem. Există un motiv care ne determină şi un obiectiv care ne atrage. Trebuie să fie bune, pentru că de ele depinde sensul studiului, depinde direcţia vieţii noastre. Uneori studiez pentru a găsi acel tip de muncă, dar ajung să trăiesc în funcţie de aceea. Devenim noi "marfa", a trăi în funcţie de muncă. Nu se trăieşte pentru a munci, ci se munceşte pentru a trăi; este uşor de spus asta, dar comportă angajare a pune în practică asta cu coerenţă, a fi coerenţi.

Al treilea: pentru cine să studiem. Pentru noi înşine? Pentru a da cont altora? Studiem pentru a fi capabili de a educa şi a sluji pe alţii, înainte de toate cu slujirea competenţei şi a autorităţii. Înainte de a ne întreba dacă a studia foloseşte la ceva, să ne preocupăm să slujim pe cineva. O întrebare frumoasă pe care un student universitar o poate pune: Cui îi slujesc eu, mie însumi? Sau am inima deschisă pentru o altă slujire? Atunci titlul universitar atestă o capacitate pentru binele comun. Studiez pentru mine, pentru a munci, pentru a fi util, pentru binele comun. Şi acest lucru trebuie să fie foarte cântărit, foarte cântărit!

Dragi studenţi, este o bucurie pentru mine să împărtăşesc cu voi aceste reflecţii. Şi în timp ce facem asta, percepem că există o realitate mai mare care ne luminează şi ne depăşeşte: adevărul. Ce este adevărul? Pilat pusese această întrebare. Fără adevăr, viaţa noastră pierde sensul. Studiul are sens atunci când caută adevărul, atunci când încearcă să-l găsească, dar cu suflet critic. Însă adevărul, pentru a-l găsi, are nevoie de această atitudine de criticism, aşa putem să mergem înainte. Studiul are sens atunci când caută adevărul, nu uitaţi. Şi căutându-l, înţelege că suntem făcuţi pentru a-l găsi. Adevărul se lasă găsit: este primitor, este disponibil, este generos. Dacă renunţăm să căutăm împreună adevărul, studiul devine instrument de putere, de control asupra celorlalţi. Şi eu vă mărturisesc că mă întristează când găsesc, în orice parte a lumii, universităţi numai pentru a pregăti studenţii ca să câştige sau ca să aibă putere. Este prea individualist, fără comunitate. Alma mater este comunitatea universitară, universitatea, ceea ce ne ajută să facem societate, să facem fraternitate. Nu foloseşte studiul fără (a căuta adevărul) împreună, nu foloseşte, ci domină. În schimb, adevărul ne face liberi (cf. In 8,32). Dragi studenţi, vreţi libertatea? Fiţi căutători şi martori ai adevărului! Încercând să fiţi credibili şi coerenţi prin cele mai simple alegeri zilnice. Astfel aceasta devine, în fiecare zi, ceea ce vrea să fie, o Universitate catolică! Şi mergeţi înainte, mergeţi înainte, şi a nu intra în luptele cu dihotomii ideologice, nu. Nu uitaţi: Biserica este femeie şi asta ne va ajuta mult.

Mulţumesc pentru această întâlnire. Mulţumesc ţie care ai fost bravă! Mulţumesc! Vă binecuvântez din inimă, pe voi şi drumul vostru de formare. Şi cu rugăminte vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi dacă cineva nu se roagă sau nu ştie să se roage sau nu vrea să se roage cel puţin să-mi trimită intenţii bune, pentru că este nevoie! Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu