Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Luxemburg şi Belgia
(26-29 septembrie 2024)
Întâlnire cu profesorii universitari
"Promotiezaal" din "Katholieke Universiteit Leuven" (Louvain), vineri, 27 septembrie 2024
Domnule rector,
Iluştri profesori,
Dragi fraţi şi surori, bună după-amiază!
|
| © Vatican Media |
De fapt, formarea culturală nu este niciodată scop în sine şi universităţile nu trebuie să fie în pericol de a deveni "catedrale în deşert"; ele sunt, prin natura lor, locuri propulsoare de idei şi de stimulente noi pentru viaţa şi gândirea omului şi pentru provocările societăţii, adică spaţii generatoare. Este frumos a gândi că universitatea generează cultură, generează idei, dar mai ales promovează pasiunea pentru căutarea adevărului, în slujba progresului uman. Îndeosebi, Ateneele catolice, ca acesta, sunt chemate să "aducă decisiva contribuţie a drojdiei, a sării şi a luminii evangheliei lui Isus Cristos şi a Tradiţiei vii a Bisericii deschise mereu la noi scenarii şi la noi propuneri" (Constituţia apostolică Veritatis gaudium, 3).
Doresc, aşadar, să vă adresez o simplă invitaţie: lărgiţi graniţele cunoaşterii! Nu este vorba de a multiplica noţiunile şi teoriile, ci de a face din formarea academică şi culturală un spaţiu vital, care înţelege viaţa şi vorbeşte vieţii.
Există o scurtă istorie biblică relatată în Cartea Cronicilor, care îmi place s-o amintesc aici. Protagonistul este Iaebeţ, care îi adresează lui Dumnezeu această rugăciune: "Dacă m-ai binecuvânta şi mi-ai mări teritoriile" (1Cr 4,10). Iaebeţ înseamnă "durere" şi a fost numit astfel, pentru că mama, când îl năştea, a suferit mult. Dar acum Iaebeţ nu vrea să rămână închis în propria durere, târându-se în plângere, şi îl roagă pe Domnul să "mărească teritoriile" vieţii sale, pentru a intra într-un spaţiu binecuvântat, mai mare, mai primitor. Contrariul sunt închiderile.
A mări teritoriile şi a deveni un spaţiu deschis pentru om şi pentru societate este marea misiune a universităţii.
De fapt, în contextul nostru ne aflăm în faţa unei situaţii ambivalente, în care graniţele sunt restrânse. Pe de o parte, suntem cufundaţi într-o cultură marcată de renunţarea la căutarea adevărului. Am pierdut pasiunea neliniştită a căutării, pentru a ne refugia în comoditatea unei gândiri slabe - drama gândirii slabe! -, pentru a ne refugia în convingerea că totul este la fel, că un lucru are aceeaşi valoare ca şi celălalt, că totul este relativ. Pe de altă parte, atunci când în contextele universitare, precum şi în alte domenii se vorbeşte despre adevăr, se ajunge adesea într-o atitudine raţionalistă, conform căreia poate fi considerat adevărat numai ceea ce putem măsura, experimenta, atinge, ca şi cum viaţa ar fi redusă numai la materie şi la ceea ce este vizibil. În ambele cazuri graniţele sunt restrânse.
Pe primul versant, avem oboseala spiritului, care ne încredinţează certitudinii permanente şi absenţei de pasiune, ca şi cum ar fi inutil să se caute un sens într-o realitate care rămâne incomprehensibilă. Acest sentiment reiese adesea în unele personaje din operele lui Franz Kafka, care a descris condiţia tragică şi chinuitoare a omului din secolul al XX-lea. Într-un dialog între două personaje din relatarea sa, găsim această afirmaţie: "Cred că dumneavoastră nu vă ocupaţi de adevăr numai pentru că este prea obositor" (Racconti, Milano, 1990, 38). A căuta adevărul este obositor, pentru că ne constrânge să ieşim din noi înşine, să riscăm, să ne punem întrebări. Şi apoi, ne fascinează mai mult, în oboseala spiritului, o viaţă superficială care nu-şi pune prea multe întrebări; aşa cum în acelaşi mod ne atrage mai mult o credinţă "uşoară", lejeră, confortabilă, care niciodată nu pune nimic în discuţie.
În schimb, pe al doilea versant, avem raţionalismul fără suflet, în care riscăm fiecare să cădem din nou, condiţionaţi de cultura tehnocratică ce ne duce la asta. Atunci când se reduce omul numai la materie, atunci când realitatea este constrânsă între limitele a ceea ce este vizibil; atunci când raţiunea este numai cea matematică, atunci când raţiunea este aceea "din laborator", atunci dispare uimirea - şi atunci când lipseşte uimirea, nu se poate gândi; uimirea este începutul filozofiei, este începutul gândirii -, dispare acea minunare interioară care ne determină să căutăm mai departe, să privim cerul, să scormonim în adevărul ascuns care înfruntă întrebările fundamentale: Pentru ce trăiesc? Ce sens are viaţa mea? Care este scopul ultim şi ultima destinaţie a acestei călătorii? Se întreba Romano Guardini: "Pentru ce omul, în pofida întregului progres, este atât de necunoscut pentru sine însuşi şi devine astfel tot mai mult? Pentru că a pierdut cheia pentru a înţelege esenţa omului. Legea adevărului nostru spune că omul se recunoaşte numai pornind de sus, de deasupra lui, de la Dumnezeu, pentru că el îşi trage existenţa numai din el" (Preghiera e verit?, Brescia, 1973, 56).
Dragi profesori, împotriva oboselii spiritului şi a raţionalismului fără suflet, să învăţăm şi noi să ne rugăm ca Iaebeţ: "Doamne, măreşte teritoriile noastre!". Să cerem ca Dumnezeu să binecuvânteze munca noastră, în slujba unei culturi capabile să înfrunte provocările de astăzi. Duhul Sfânt pe care l-am primit în dar ne împinge să căutăm, să deschidem spaţiile gândirii noastre şi ale acţiunii noastre, până la a ne conduce la tot adevărul (cf. In 16,13). Avem conştiinţa - aşa cum ne-a spus rectorul la început - "că încă nu ştim totul", dar, în acelaşi timp, tocmai această limită trebuie să vă împingă înainte, să vă ajute să menţineţi aprinsă flacăra cercetării şi să rămâneţi o fereastră deschisă spre lumea de astăzi.
Şi, în această privinţă, vreau să vă spun sincer: mulţumesc! Mulţumesc pentru că, lărgind graniţele, v-aţi făcut spaţiu primitor pentru toţi refugiaţii care sunt constrânşi să fugă din ţările lor, printre mii de nesiguranţe, greutăţi enorme şi suferinţe uneori atroce. Mulţumesc. Am văzut puţin mai devreme, în materialul video, o mărturie foarte emoţionantă. Şi în timp ce unii invocă întărirea graniţelor, voi, ca o comunitate universitară, graniţele le-aţi lărgit. Mulţumesc. Aţi deschis braţele pentru a primi aceste persoane marcate de durere, pentru a le ajuta să studieze şi să crească. Mulţumesc.
Este nevoie de asta: o cultură care lărgeşte graniţele, care nu este "sectară" - şi voi nu sunteţi sectari, mulţumesc! - nici nu se pune mai presus de ceilalţi, ci, dimpotrivă, stă în aluatul lumii ducând înăuntrul ei o drojdie bună, care contribuie la binele omenirii. Această misiune, această "speranţă mai mare", este încredinţată vouă!
Un teolog din această ţară, fiu şi profesor al acestei universităţi, a afirmat: "Noi suntem tufişul arzând care îi permite lui Dumnezeu să se manifeste" (A. Gesché, Dio per pensare. Il Cristo, Cinisello Balsamo, 2003, 276). Păstraţi aprinsă flacăra acestui foc; lărgiţi graniţele! Fiţi neliniştiţi, vă rog, cu neliniştea vieţii, fiţi căutători ai adevărului şi nu stingeţi niciodată pasiunea, pentru a nu ceda în faţa lenei gândirii, care este o boală foarte urâtă. Fiţi protagonişti în a genera o cultură a incluziunii, a compasiunii, a atenţiei faţă de cei mai slabi şi faţă de marile provocări în lumea în care trăim.
Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
