Da, familia are nevoie de o nouă naraţiune
De Chiara Giaccardi
Tema aleasă de papa Francisc pentru a 49-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, "A comunica familia: ambient privilegiat al întâlnirii, în gratuitatea iubirii", este preţioasă pentru multe motive.
Între timp oferă o indicaţie metodologică "holistică": viaţa e una, drumul Bisericii este unitar (nu o acumulare de iniţiative), comunicarea nu este un domeniu de sine stătător care trebuie înfruntat în mod izolat şi tehnic. Şi chiar mesajele pentru Ziua Comunicaţiilor Sociale nu sunt flash-uri improvizate, ci construiesc la rândul lor un parcurs unitar.
În mesajul de anul trecut, tema era centralitatea antropologică a întâlnirii şi respectiva definiţie a comunicării drept reducere a distanţelor şi construire de proximităţi: cu icoana samariteanului, model al comunicatorului care devine aproapele. Întâlnirea este antidotul autoreferenţialităţii, dat fiind faptul că este mereu întâlnire a altora sau a altuia şi exprimă natura relaţională a fiinţei umane: "persoana trăieşte mereu în relaţie. Vine de la alţii, aparţine altora, viaţa sa devine mai mare în întâlnirea cu alţii" (Lumen fidei, 38). Continuând pe această linie, tema mesajului din acest an tratează contextul comunicativ prin excelenţă: familia.
Şi aceasta este o alegere programatică. Spune că într-o lume care exaltă individul, contextul care "falsifică" această naraţiune contemporană este tocmai familia: acolo respirăm faptul că suntem fiinţe relaţionale, că am primit viaţa de la alţii, care la rândul lor pot s-o transmită deoarece au primit-o. Şi acest dar al vieţii primite, păstrate, crescute cu grijă este rădăcina unei recunoştinţe care devine gratuitate, capacitate de depăşire faţă de relaţiile instrumentale şi contractuale aşa de răspândite şi aşa de limitante.
Familia este unicul loc în care nu ne putem "deconecta" de alteritate, pentru că legăturile nu pot să fie şterse, chiar dacă uneori am vrea să ne înşelăm de contrariu. Este o autentică şcoală de alteritate, unde ceea ce nu am ales este ceea ce ne constituie în sensul cel mai profund. În familie legăturile nu sunt obstacolul care limitează libertatea individuală, ci dimpotrivă condiţia pentru a ne elibera din închisoarea de noi înşine şi a limitelor noastre, deci pentru a fi liberi.
Familia este şi un spaţiu de autentică şi bucuroasă comuniune a diferenţelor, capabilă să le valorizeze fără a le aplatiza: diferenţa "sincronică" dintre genuri (tata şi mama, fraţii şi surorile) şi cea "diacronică" dintre generaţii (părinţii, bunicii, unchii, nepoţii...). Într-o lume în care căutăm numai pe cel care ne seamănă şi relaţia mai mult decât o întâlnire riscă să devină o oglindă narcisistă, familia desfăşoară cu adevărat un rol de neînlocuit în educarea la frumuseţea diferenţei. Care nu este niciodată echivalenţă, aşa cum susţin naraţiunile contemporane, ci întâlnire între unicităţi. Familia este şi locul în care se iartă, în care se adună încontinuu, în care se experimentează concret posibilitatea învierii.
Prin această frumuseţe şi unicitate a sa, deşi cu trude şi dificultăţi, familia are nevoie să fie relatată. Scăpând pe de o parte de naraţiunile mortificante ale culturii contemporane, care o văd ca o instituţie învechită şi opresivă, sau neagă specificul familiei heterosexuale. Dar scăpând şi de reprezentările pur defensive, care transformă familia în drapelul unei bătălii ideologice, care adesea are foarte puţin de-a face cu viaţa trăită a familiilor.
Acest mesaj este ocazie pentru a îmbunătăţi capacitatea de a ne povesti: pentru că naraţiunea este dăruire de sine, care aranjează spaţiul pentru a împărtăşi experienţe. Pentru a putea învăţa de la viaţă, loc de imaginaţie creativă şi mereu excedentă, cum să se înfrunte provocările prezentului, în capacitatea complet umană de a cultiva păstrând, de a inova formele în fidelitate faţă de substanţă, care este comuniunea rodnică dintre un bărbat şi o femeie. Pentru că numai în întâlnirea cu alteritatea se poate da naştere.
(După agenţia SIR, 30 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
