Angelus (13.10.2013)
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi, la Tarragona, în Spania, sunt proclamaţi fericiţi circa cinci sute de martiri, ucişi pentru credinţa lor în timpul războiului civil spaniol din anii treizeci din secolul trecut. Să-l lăudăm pe Domnul pentru aceşti curajoşi martori ai săi şi prin mijlocirea lor să-l implorăm să elibereze lumea de orice violenţă.
Vă mulţumesc vouă tuturor care aţi venit numeroşi din Roma, din Italia şi din atâtea părţi ale lumii pentru această sărbătoare a credinţei dedicată Mariei, Mama noastră.
Saludo con afecto al grupo de paname?os que se encuentran hoy en Roma y los confío a la protección de Nuestra Se?ora de la Antigua, celestial patrona de esa querida nación. [Salut cu afect grupul de panamezi care se află astăzi în Roma şi îi încredinţez ocrotirii Stăpânei Noastre de la Antigua, patroană cerească a acestei iubite naţiuni].
Îi salut pe copiii din Orchestra Internaţională pentru Pace "Mici Amprente" şi Asociaţia Naţională Mutilaţi şi Invalizi de Muncă.
Îi salut pe tinerii din Roma care în zilele trecute s-au angajat în misiunea "Isus în centru": Fiţi mereu misionari ai evangheliei, în fiecare zi şi în fiecare loc! Şi cu bucurie adresez un salut şi deţinuţilor din închisoarea din Castrovillari.
Şi acum să ne rugăm împreună Angelus: Angelus Domini...
Vă doresc o duminică frumoasă, poftă bun. Şi la revedere!
* * *
Sfânta Liturghie cu ocazia Zilei Mariane în Anul Credinţei
Piaţa "Sfântul Petru", duminică, 13 octombrie 2013
La Psalm am recitat: "Cântaţi Domnului un cântec nou pentru că a făcut lucruri minunate" (Ps 97,1).
Astăzi suntem în faţa unuia dintre lucrurile minunate ale Domnului: Maria! O creatură umilă şi slabă ca noi, aleasă pentru a fi Mamă a lui Dumnezeu, Mamă a Creatorului său.
Tocmai privind la Maria, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat, aş vrea să reflectez împreună cu voi asupra a trei realităţi: prima, Dumnezeu ne surprinde; a doua, Dumnezeu ne cere fidelitate; a treia, Dumnezeu este forţa noastră.
1. Prima: Dumnezeu ne surprinde. Evenimentul lui Naaman, conducător al armatei regelui din Aram, este singular: pentru a se vindeca de lepră se adresează profetului lui Dumnezeu, Elizeu, care nu săvârşeşte rituri magice, nici nu-i cere lucruri extraordinare, ci numai să se încreadă în Dumnezeu şi să se scufunde în apa fluviului; însă nu a marilor fluvii din Damasc, ci a micului fluviu Iordan. Este o cerere care-l lasă pe Naaman perplex şi surprins: că Dumnezeu poate să fie cel care cere ceva aşa de simplu? Vrea să se întoarcă înapoi, dar apoi face pasul, se scufundă în Iordan şi imediat se vindecă (cf. 2Rg 5,1-14). Iată, Dumnezeu ne surprinde; tocmai în sărăcie, în slăbiciune, în umilinţă se manifestă şi ne dăruieşte iubirea sa care ne mântuieşte, ne vindecă, ne dă forţă. Cere numai să urmăm cuvântul său şi să ne încredem în el.
Aceasta este experienţa Fecioarei Maria: în faţa veştii îngerului, nu ascunde uimirea sa. Este uimirea de a vedea că Dumnezeu, pentru a se face om, a ales-o chiar pe ea, o simplă tânără din Nazaret, care nu trăieşte în palatele puterii şi ale bogăţiei, care n-a făcut lucruri extraordinare, dar care este deschisă la Dumnezeu, ştie să se încreadă în el, chiar dacă nu înţelege tot: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Este răspunsul său. Dumnezeu ne surprinde mereu, strică schemele noastre, pune în criză proiectele noastre şi ne spune: Încrede-te în mine, nu-ţi fie frică, lasă-te surprins, ieşi din tine însuţi şi urmează-mă!
Astăzi, să ne întrebăm cu toţii dacă ne este frică de ceea ce Dumnezeu ar putea să ne ceară sau de ceea ce ne cere. Mă las surprins de Dumnezeu, aşa cum a făcut Maria, sau mă închid în siguranţele mele, siguranţe materiale, siguranţe intelectuale, siguranţe ideologice, siguranţe ale proiectelor mele? Îl las cu adevărat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea? Cum îi răspund?
2. În textul din sfântul Paul pe care l-am ascultat, apostolul se adresează discipolului Timotei spunându-i: Aminteşte-ţi de Isus Cristos, dacă perseverăm împreună cu el, vom şi domni împreună cu el (cf. 2Tim 2,8-13). Iată al doilea punct: Să ne amintim mereu de Cristos, amintirea lui Isus Cristos, şi asta înseamnă a persevera în credinţă; Dumnezeu ne surprinde cu iubirea sa, dar cere fidelitate în urmarea lui. Noi putem deveni "nefideli", dar el nu poate, el este "cel fidel" şi cere de la noi aceeaşi fidelitate. Să ne gândim de câte ori ne-am entuziasmat pentru ceva, pentru vreo iniţiativă, pentru vreo angajare, dar după aceea, în faţa primelor probleme, am aruncat buretele. Şi asta din păcate se întâmplă şi în alegerile fundamentale, cum este cea a căsătoriei. Dificultatea de a fi constanţi, de a fi fideli faţă de deciziile luate, faţă de angajamentele asumate. Adesea este uşor a spune "da", dar după aceea nu se reuşeşte să se repete acest "da" în fiecare zi. Nu se reuşeşte a fi fideli.
Maria a spus "da"-ul său lui Dumnezeu, un "da" care a tulburat umila sa existenţă de la Nazaret, dar n-a fost unicul, ba chiar a fost numai primul dintre atâţia "da" rostiţi în inima sa în momentele sale de bucurie, ca şi în cele de durere, atâţia "da" culminaţi în cel sub cruce. Astăzi, aici sunt atâtea mame; Gândiţi-vă până la ce punct a ajuns fidelitatea Mariei faţă de Dumnezeu: a-l vedea pe unicul său Fiu pe cruce. Femeia fidelă, în picioare, distrusă înăuntru, dar fidelă şi puternică.
Şi eu mă întreb: Sunt un creştin "cu întreruperi" sau sunt un creştin mereu? Cultura provizoriului, a relativului intră şi în trăirea credinţei. Dumnezeu ne cere să-i fim fideli, în fiecare zi, în acţiunile zilnice şi adaugă că, deşi uneori nu-i suntem fideli, el este mereu fidel şi cu milostivirea sa nu încetează să ne întindă mâna pentru a ne ridica, să ne încurajeze ca să reluăm drumul, să ne întoarcem la el şi să-i spunem slăbiciunea noastră pentru ca să ne dăruiască forţa sa. Şi acesta este drumul definitiv: mereu cu Domnul, chiar şi în slăbiciunile noastre, chiar şi în păcatele noastre. Să nu mergem niciodată pe drumul provizoriului. Acest lucru ne ucide. Credinţa este fidelitate definitivă, ca aceea a Mariei.
3. Ultimul punct: Dumnezeu este forţa noastră. Mă gândesc la cei zece leproşi din evanghelie vindecaţi de Isus: îi ies în întâmpinare, se opresc la distanţă şi strigă: "Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!" (Lc 17,13). Sunt bolnavi, au nevoie să fie iubiţi, să aibă forţă şi caută pe cineva care să-i vindece. Şi Isus răspunde eliberându-i pe toţi de boala lor. Impresionează, însă, a vedea că numai unul se întoarce pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cu glas tare şi pentru a-i mulţumi. Isus însuşi observă asta: Zece au strigat pentru a obţine vindecarea şi numai unul s-a întors pentru a striga cu glas tare mulţumirea sa lui Dumnezeu şi a recunoaşte că el este forţa noastră. A şti să mulţumim, a şti să lăudăm pentru ceea ce Domnul face pentru noi.
Să privim la Maria: după Buna-Vestire, primul gest pe care-l face este de caritate faţă de ruda sa în vârstă Elisabeta; şi primele cuvinte pe care le rosteşte sunt: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul", adică o cântare de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu nu numai pentru ceea ce a săvârşit în ea, ci pentru acţiunea sa în toată istoria mântuirii. Totul este dar al său. Dacă noi putem înţelege că totul este dar al lui Dumnezeu, câtă fericire în inima noastră! Totul este dar al său. El este forţa noastră! A spune mulţumesc este aşa de uşor, totuşi aşa de dificil! De câte ori ne spunem mulţumesc în familie? Este unul din cuvintele cheie ale convieţuirii. "Vă rog", "scuze", "mulţumesc": dacă într-o familie se spun aceste trei cuvinte, familia merge înainte. "Vă rog", "scuze", "mulţumesc". De câte ori spunem "mulţumesc" în familie? De câte ori spunem mulţumesc celui care ne ajută, care ne este aproape, care ne însoţeşte în viaţă? Adesea considerăm totul meritat! Şi asta se întâmplă şi cu Dumnezeu. Este uşor a merge la Domnul pentru a cere ceva, dar a merge pentru a-i mulţumi: "Eh, nu-mi vine".
Continuând Euharistia să invocăm mijlocirea Mariei, pentru ca să ne ajute să ne lăsăm surprinşi de Dumnezeu fără rezistenţe, să-i fim fideli în fiecare zi, să-l lăudăm şi să-i mulţumim pentru că el este forţa noastră. Amin.
* * *
ACT DE ÎNCREDINŢARE MARIEI
Fericită Marie, Fecioară de la Fatima,
cu reînnoită recunoştinţă pentru prezenţa ta maternă
unim glasul nostru cu acela al tuturor generaţiilor
care te numesc fericită.
Celebrăm în tine marile lucrări ale lui Dumnezeu,
care nu încetează niciodată să se aplece cu milostivire asupra omenirii,
chinuite de rău şi rănite de păcat,
pentru a o vindeca şi pentru a o mântui.
Primeşte cu bunăvoinţă de Mamă
actul de încredinţare pe care astăzi îl facem cu încredere,
în faţa acestei imagini a tale aşa de îndrăgită de noi.
Suntem siguri că fiecare dintre noi este preţios în ochii tăi
şi că nimic nu-ţi este străin din tot ceea ce locuieşte în inimile noastre.
Ne lăsăm ajunşi de privirea ta preadulce
şi primim dezmierdarea mângâietoare a zâmbetului tău.
Păzeşte viaţa noastră în braţele tale;
binecuvântează şi întăreşte orice dorinţă de bine;
reînsufleţeşte şi alimentează credinţa;
susţine şi luminează speranţa;
trezeşte şi însufleţeşte caritatea;
condu-ne pe noi toţi pe drumul sfinţeniei.
Învaţă-ne însăşi iubirea ta de predilecţie
faţă de cei mici şi cei săraci,
faţă de cei excluşi şi cei suferinzi,
faţă de păcătoşi şi cei rătăciţi cu inima:
adună-i pe toţi sub ocrotirea ta
şi încredinţează-i pe toţi preaiubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus.
Amin.
* * *
Rugăciune pentru Ziua Mariană cu ocazia Anului Credinţei
(sâmbătă, 12 octombrie 2013)
Iubiţi fraţi şi surori,
Această întâlnire din Anul Credinţei este dedicată Mariei, Mama lui Cristos şi a Bisericii, Mama noastră. Statuia ei, venită de la Fatima, ne ajută să simţim prezenţa sa în mijlocul nostru. Este o realitate: Maria ne duce mereu la Isus. Este o femeie de credinţă, o adevărată credincioasă. Putem să ne întrebăm: Cum a fost credinţa Mariei?
1. Primul element al credinţei sale este acesta: credinţa Mariei desface nodul păcatului (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 56). Ce înseamnă? Părinţii conciliari (de la Vatican II) au preluat o expresie a sfântului Irineu care spune: "Nodul neascultării Evei a avut desfacerea sa cu ascultarea Mariei; ceea ce fecioara Eva a legat cu necredinţa sa, fecioara Maria a desfăcut cu credinţa sa" (Adversus haereses III, 22, 4).
Iată "nodul" neascultării, "nodul" necredinţei. Când un copil nu ascultă de mama sau de tata, am putea spune că se formează un mic "nod". Asta se întâmplă dacă copilul acţionează dându-şi seama de ceea ce face, în special dacă la mijloc este o minciună; în acel moment nu se încrede în mama şi în tata. Voi ştiţi de câte ori se întâmplă asta! Atunci relaţia cu părinţii are nevoie să fie curăţată de această lipsă şi, de fapt, se cere iertare, pentru ca să fie din nou armonie şi încredere. Ceva asemănător se întâmplă în raportul nostru cu Dumnezeu. Când noi nu-l ascultăm, nu urmăm voinţa sa, săvârşim acţiuni concrete în care arătăm lipsa de încredere în el - şi acesta este păcatul -, se formează un nod în interioritatea noastră. Şi aceste noduri ne iau pacea şi seninătatea. Sunt periculoase, pentru că din mai multe noduri poate să rezulte o încâlcire, care este tot mai dureroasă şi tot mai greu de desfăcut.
Dar pentru milostivirea lui Dumnezeu - ştim asta - nimic nu este imposibil! Chiar şi nodurile cele mai încâlcite se desfac cu harul său. Şi Maria, care cu "da"-ul său a deschis uşa lui Dumnezeu pentru a desface nodul vechii neascultări, este mama care cu răbdare şi duioşie ne duce la Dumnezeu pentru ca el să desfacă nodurile sufletului nostru cu milostivirea sa de Tată. Fiecare dintre noi are câteva noduri şi putem să ne întrebăm înlăuntrul inimii noastre: Care noduri sunt în viaţa mea? "Părinte, nodurile mele nu se pot desface!". Dar asta este o greşeală! Toate nodurile inimii, toate nodurile conştiinţei pot să fie desfăcute. Îi cer Mariei ca să mă ajute să am încredere în milostivirea lui Dumnezeu, pentru a le desface, pentru a mă schimba? Ea, femeie de credinţă, cu siguranţă ne va spune: "Mergi înainte, mergi la Domnul: El te înţelege". Şi ea ne duce de mână, Mamă, Mamă, la îmbrăţişarea Tatălui, a Tatălui milostivirii.
2. Al doilea element: credinţa Mariei dă trup omenesc lui Isus. Spune Conciliul: "Prin credinţă şi ascultare, ea a născut pe pământ pe însuşi Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 63). Acesta este un punct asupra căruia Părinţii Bisericii au insistat mult: Maria l-a zămislit pe Isus în credinţă şi apoi în trup, când a spus "da" la vestea pe care Dumnezeu i-a adresat-o prin înger. Ce vrea să însemne asta? Că Dumnezeu n-a voit să se facă om ignorând libertatea noastră, a voit să treacă prin asentimentul liber al Mariei, prin "da"-ul ei. A întrebat-o: "Eşti dispusă la asta?". Şi ea a spus: "Da".
Dar ceea ce s-a întâmplat în Fecioara Mamă în mod unic, se întâmplă la nivel spiritual şi în noi când primim cuvântul lui Dumnezeu cu inimă bună şi sinceră şi-l punem în practică. Se întâmplă ca şi cum Dumnezeu ar lua trup în noi, el vine să locuiască în noi, pentru că îşi ia locuinţă în cei care-l iubesc şi respectă cuvântul său. Nu este uşor de înţeles asta, dar, e adevărat, este uşor să simţim asta în inimă.
Ne gândim că întruparea lui Isus este un fapt numai din trecut, care nu ne implică personal? A crede în Isus înseamnă a-i oferi trupul nostru, cu umilinţa şi curajul Mariei, pentru ca el să poată continua să locuiască în mijlocul oamenilor; înseamnă a-i oferi mâinile noastre pentru a-i dezmierda pe cei mici şi pe cei săraci; picioarele noastre pentru a merge în întâmpinarea fraţilor; braţele noastre pentru a-l susţine pe cel care este slab şi a lucra în via Domnului; mintea noastră pentru a gândi şi a face proiecte la lumina evangheliei; şi, mai ales, a oferi inima noastră pentru a iubi şi a lua decizii după voinţa lui Dumnezeu. Toate acestea se întâmplă graţie acţiunii Duhului Sfânt. Şi astfel, suntem instrumentele lui Dumnezeu pentru ca Isus să acţioneze în lume prin intermediul nostru.
3. Şi ultimul element este credinţa Mariei ca drum: Conciliul afirmă că Maria "a înaintat în peregrinarea credinţei" (ibid., 58). Pentru aceasta ea ne precede în acest pelerinaj, ne însoţeşte, ne susţine.
În ce sens credinţa Mariei a fost un drum? În sensul că toată viaţa sa a fost urmare a Fiului său: El - el, Isus - este calea, el este drumul! A progresa în credinţă, a înainta în această peregrinare spirituală care este credinţa, nu este altceva decât a-l urma pe Isus; a-l asculta, a ne lăsa conduşi de cuvintele sale; a vedea cum se comportă el şi a pune picioarele noastre în urmele sale, a avea înseşi sentimentele şi atitudinile sale. Şi care sunt sentimentele şi atitudinile lui Isus? Umilinţă, milostivire, apropiere, dar şi refuzare fermă a ipocriziei, a duplicităţii, a idolatriei. Calea lui Isus este cea a iubirii fidele până la sfârşit, până la jertfa vieţii, este calea crucii. Pentru aceasta drumul credinţei trece prin cruce şi Maria a înţeles asta încă de la început, când Irod voia să-l ucidă pe Isus abia născut. Însă după aceea această cruce a devenit mai profundă, când Isus a fost refuzat: Maria era mereu cu Isus, îl urma pe Isus în mijlocul poporului şi auzea bârfele, duşmăniile celor care nu-l iubeau pe Domnul. Şi această cruce ea a purtat-o! Atunci credinţa Mariei a înfruntat neînţelegerea şi dispreţul. Când a venit "ora" lui Isus, adică ora pătimirii: atunci credinţa Mariei a fost flacăra în noapte, acea flacără în plină noapte. În noaptea sâmbetei sfinte Maria a vegheat. Flacăra ei, mică dar clară, a fost aprinsă până în zorii învierii; şi când a venit vestea că mormântul era gol, în inima sa s-a răspândit bucuria credinţei, credinţa creştină în moartea şi învierea lui Isus Cristos. Pentru că întotdeauna credinţa ne duce la bucurie şi ea este Mama bucuriei: Fie ca ea să ne înveţe să mergem pe acest drum al bucuriei şi să trăim această bucurie! Acesta este punctul culminant - această bucurie, această întâlnire a lui Isus şi a Mariei, dar să ne imaginăm cum a fost... Această întâlnire este punctul culminant al drumului credinţei Mariei şi al întregii Biserici. Cum este credinţa noastră? O ţinem aprinsă, ca Maria, şi în momentele dificile, momentele de întuneric? Am simţit bucuria credinţei?
În seara aceasta, Mamă, îţi mulţumim pentru credinţa ta de femeie puternică şi umilă; reînnoim încredinţarea noastră ţie, Mamă a credinţei noastre. Amin.
* * *
Video-mesaj al Sfântului Părinte Francisc cu ocazia vegherii la sanctuarul Iubirii Divine din Roma
(sâmbătă, 12 octombrie 2013)
Iubiţi fraţi şi surori,
Salut toţi pelerinii prezenţi în sanctuarul Iubirii Divine şi pe cei care sunt în legătură de la sanctuarele Mariane din Lourdes, Nazaret, Lujan, Vailankanni, Guadalupe, Akita, Nairobi, Benneux, Czestochowa şi Marian Valley.
În seara aceasta mă simt unit cu voi toţi în rugăciunea sfântului Rozariu şi a adoraţiei euharistice sub privirea Fecioarei Maria.
Privirea! Cât este de important! Câte lucruri se pot spune cu o privire! Afect, încurajare, compasiune, iubire, dar şi reproş, invidie, mândrie, chiar ură. Adesea privirea spune mai mult decât cuvintele sau spune ceea ce cuvintele nu reuşesc sau nu îndrăznesc să spună.
Pe cine priveşte Fecioara Maria? Ne priveşte pe noi toţi, pe fiecare dintre noi. Şi cum ne priveşte? Ne priveşte ca Mamă, cu duioşie, cu milostivire, cu iubire. Aşa l-a privit pe fiul Isus, în toate momentele vieţii sale, de bucurie, de lumină, de durere, de slavă, aşa cum contemplăm în misterele sfântului Rozariu, pur şi simplu cu iubire.
Când suntem obosiţi, descurajaţi, striviţi de probleme, să privim la Maria, să simţim privirea sa care spune inimii noastre: "Curaj, fiule, sunt aici ca să te susţin!". Sfânta Fecioară Maria ne cunoaşte bine, este mamă, ştie bine care sunt bucuriile noastre şi dificultăţile noastre, speranţele noastre şi dezamăgirile noastre. Când simţim povara slăbiciunilor noastre, a păcatelor noastre, să privim la Maria, care spune inimii noastre: "Ridică-te iarăşi, mergi la Fiul meu Isus, în el vei găsi primire, milostivire şi nouă forţă pentru a continua drumul".
Privirea Mariei nu se îndreaptă numai spre noi. La picioarele crucii, când Isus i-l încredinţează pe apostolul Ioan, şi cu el pe noi toţi, spunând: "Femeie, iată fiul tău" (In 19,26), privirea Mariei este îndreptată spre Isus. Şi Maria ne spune, ca la nunta din Cana: "Faceţi tot ce vă spune" (In 2,5). Maria îl indică pe Isus, ne invită să-l mărturisim pe Isus, ne conduce mereu la Fiul său Isus, pentru că numai în el este mântuire, numai el poate să transforme apa singurătăţii, a dificultăţii, a păcatului, în vinul întâlnirii, al bucuriei, al iertării. Numai el.
"Fericită pentru că ai crezut!". Maria este fericită pentru credinţa sa în Dumnezeu, pentru credinţa sa, pentru că privirea inimii sale a fost mereu îndreptată spre Dumnezeu, spre Fiul lui Dumnezeu pe care l-a purtat în sân şi l-a contemplat pe cruce. În adoraţia preasfântului sacrament, Maria ne spune: "Priveşte la Fiul meu Isus, ţine privirea îndreptată spre el, ascultă-l, vorbeşte cu el. El te priveşte cu iubire. Nu-ţi fie frică! El te va învăţa să-l urmezi pentru a-l mărturisi în marile şi micile acţiuni ale vieţii tale, în raporturile de familie, în munca ta, în momentele de sărbătoare; te va învăţa să ieşi din tine însuţi, din tine însăţi, pentru a privi la ceilalţi cu iubire, asemenea lui care nu prin cuvinte, ci prin fapte, te-a iubit şi te iubeşte!".
O, Marie, fă-ne să simţim privirea ta de Mamă, condu-ne la Fiul tău, fă ca să nu fim creştini "de vitrină", ci creştini care ştiu "să-şi murdărească mâinile" pentru a construi cu Fiul tău Isus împărăţia sa de iubire, de bucurie şi de pace.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
