"Salve, Mater misericordiae!"
Mai e puţin şi se termină Anul Milostivirii. Am urmărit îndeaproape catehezele papei Francisc, pe cele publicate de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, precum şi diferitele intervenţii făcute de episcopii catolici din Romania în decursul acestui an jubiliar. A fost un "an bogat" pentru ceea ce înseamnă scrieri cu privire la milostivirea lui Dumnezeu şi la scopul acestui an. Şi totuşi simt un îndemn din lăuntrul meu, care îmi spune să dedic câteva pagini Maicii Domnului - Maica Milostivirii. Mărturisesc că nu sunt un expert în scrierile mariane, dar în toţi aceşti ani de preoţie am meditat, am citit şi am predicat mult despre Maica Domnului, iar faptul că mă aflu în bazilica minor a Diecezei de Iaşi, sub privirea vigilentă a Maicii Domnului de la Cacica, mă îndreptăţeşte şi îmi dă curaj să aşez în scris câteva gânduri despre aceea pe care Biserica o proclamă Maria, Mater misericordiae...
Reluând lectura bulei de convocare a jubileului extraordinar al Milostivirii, m-am oprit asupra unui pasaj din acest înscris al papei Francisc:
"Acum, gândul se îndreaptă spre Mama milostivirii. Dulceaţa privirii sale să ne însoţească în acest An Sfânt, pentru ca toţi să putem redescoperi bucuria duioşiei lui Dumnezeu. Nimeni nu a cunoscut ca Maria profunzimea misterului lui Dumnezeu făcut om. Totul în viaţa sa a fost plăsmuit de prezenţa milostivirii făcută trup. Mama Răstignitului Înviat a intrat în sanctuarul milostivirii divine pentru că a participat intim la misterul iubirii sale. Aleasă pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria a fost dintotdeauna pregătită de iubirea Tatălui spre a fi arca alianţei dintre Dumnezeu şi oameni" (MV 24).
Maria, Maica Milostivirii! S-ar părea că a fost chiar Sfânta Fecioară Maria aceea care s-a intitulat pe sine însăşi Mater misericordiae, atunci când, într-o apariţie ce a avut loc în jurul anului 950, arătându-i-se unui călugăr de la Cluny, i s-a prezentat cu acest nume, după cum descrie biograful Odone din Cluny (1042) şi care avea obiceiul să o numească pe Maica Preacurată cu acelaşi titlu care a întrat apoi în Litania Lauretană şi a modificat textul antic al rugăciunii Salve Regina misericordiae, devenit ulterior Salve Regina, Mater misericordiae (cf. Vita Odonis Clun. II, 20; PL 133, 72).
Creştinul, şi implicit comunitatea creştină, a experimentat ocrotirea maternă a Fecioarei Maria, crezând mereu în ea şi simţindu-se primit şi ocrotit sub mantia sa: Sub tuum praesidium confugimus, Sancta Dei Genetris, nostras deprecationes ne despicias in necessitatibus nostris... Însă a existat un timp cu totul special în care creştinătatea a dezvoltat această convingere că Maria este Maica milostivirii; nici o epocă nu a mai cântat cu atâta ardoare milostivirea Mariei ca evul mediu. Pietatea poporului creştin faţă de milostivirea Maicii lui Cristos, în mod progresiv, s-a transmis din generaţie în generaţie, prin rugăciuni, invocaţii, vizite la sanctuare, oferirea de candele şi consacrarea oraşelor, a bisericilor, a familiilor, a congregaţiilor religioase, iar acest lucru s-a făcut, fie din motive sociologice şi sociale (războaie, epidemii, boli, calamităţi naturale, încetarea nedreptăţilor şi a asupririlor etc), fie pentru motivaţii cu totul religioase, cum ar fi conştiinţa limpede a fragilităţii umane care, în mod continuu, a pus în mişcare persoane şi popoare, impulsionându-le să-şi pună speranţa în Maica Domnului, spre o ocrotire compătimitoare şi maternă atât în viaţă cât şi în momentul morţii, pentru binele sufletelor.
Găsim, fie în liturgia eclezială din timpurile mai vechi, cât şi din cele mai noi, dar mai ales în scrierile Conciliului Vatican II, învăţături care o propun pe Maica lui Cristos ca obiect al milostivirii lui Dumnezeu Unul şi Întreit, prezentând-o ca fiind persoana apropiată condiţiei noastre umane, întrucât Maria este una dintre noi - dar nu ca noi - subliniind că ea este cu adevărat o fiică a lui Adam şi sora noastră; femeia cu adevărat răscumpărată, chiar dacă într-un mod sublim, dar pusă sub semnul crucii. Şi pentru Maria crucea a fost pomul vieţii. Papa Ioan Paul al II-lea scria în Dives in misericordia:
"Maria este şi cea care, în mod deosebit şi excepţional - ca nimeni altcineva - a experimentat milostivirea şi în acelaşi timp, tot în mod excepţional, a făcut posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii divine. Această jertfă este strâns legată de crucea Fiului ei, la picioarele căreia avea să se afle pe Calvar. Această jertfă a ei este o participare specifică la revelarea milostivirii, adică a fidelităţii absolute a lui Dumnezeu faţă de propria-i iubire, faţă de legământul pe care l-a voit din veşnicie şi l-a încheiat în timp cu omul, cu poporul, cu omenirea; este participarea la acea revelaţie care s-a împlinit definitiv prin cruce. Nimeni nu a trăit misterul crucii ca Mama Răstignitului, cutremurătoare întâlnire a transcendenţei divine cu iubirea: acea «sărutare» pe care milostivirea a dat-o dreptăţii. Nimeni, asemenea Mariei, nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei de Mamă, împreună cu al său «fiat» definitiv.
Maria este, aşadar, cea care cunoaşte cel mai profund misterul milostivirii divine. Îi ştie preţul, ştie cât este de mare. În acest sens, o numim şi Maica milei sau Maica milostivirii divine; în aceste titluri este o semnificaţie teologică profundă, căci ele exprimă pregătirea deosebită a sufletului ei, a întregii ei personalităţi care îi dă posibilitatea să vadă, mai întâi în evenimentele complexe ale lui Israel şi, apoi, ale fiecărui om şi ale omenirii întregi, acea milostivire de care au parte toţi «din neam în neam», conform planului veşnic al Preasfintei Treimi" (DM 9).
Împreună cu ea, la picioarele crucii, călăuziţi de Duhul Sfânt care s-a coborât peste ea, făcând-o să devină Mama lui Isus, povăţuiţi de harul de care Maria era plină, încercăm să intrăm în acest mister al milostivirii.
Să privim tabloul răstignirii, aşa cum ni-l descrie evanghelistul Ioan: "Lângă crucea lui Isus, stăteau Mama lui Isus şi sora Mamei lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena" (In 19,25). Ce privelişte!!! Deasupra ei, atât de aproape încât l-ar fi putut îmbrăţişa, dar atât de departe de a-i putea veni în ajutor, este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul său. Peste el oamenii au deşertat toate păcatele săvârşite în toate timpurile. I-au luat totul: onoarea, demnitatea, iubirea şi viaţa. Ca şi cum ar fi voit să şteargă din fiinţa sa urmele omului. Şi toate acestea pentru că el, fiul Mariei, s-a numit Fiul lui Dumnezeu, calea, adevărul şi viaţa, cel care vrea să devină în istoria fiecărui om, unicul maestru şi păstor, redând omului demnitatea, onoarea, iubirea, viaţa şi fericirea. Singura lui vină era că s-a definit pe sine unica şansă pentru om!
Maria cunoştea bine pe Fiul său din momentul Bunei-Vestiri. Sigur, pentru ea, - prima operă de artă a milostivirii Divine care a făcut-o să fie imună în faţa oricărui păcat şi prin urmare disponibilă în faţa revelaţiei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, - se putea descoperi iubirea Tatălui în Cristos: "Fericită eşti tu, Marie! Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 16,17).
Maria cunoştea iubirea infinită a Tatălui pentru Fiul: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea" (Mc 1,11); "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,30). O iubire incredibilă, iubirea Sfintei Treimi, care nu a voit să rămână închisă în sine însăşi, dar s-a făcut cunoscută omului, dându-i acestuia posibilitatea să participe la ea, să-i cunoască frumuseţea şi să ajungă la fericire.
Putea oare să fie o făptură mai mare decât atât, să dorească ceva mai mult decât să participe la viaţa divină a lui Dumnezeu? Privind la Maria, făptura umană poate descoperi adevăratul sens al existenţei sale. Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă: "Dumnezeu este iubire" şi "oricine iubeşte este născut din Dumnezeu" (1In 4,7-8). Acest adevăr ne spune că noi ne-am născut pentru iubire, dar că iubirea noastră nu este una oarecare, ci are o valoare absolută, iubirea noastră se împărtăşeşte din iubirea lui Dumnezeu, iar noi participăm la iubirea sa. "Dumnezeu este iubire", "Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). Poate fi oare o legătură mai strânsă decât cea care se naşte din iubire? Se poate spune oare "nu" acestei iubiri? Da! Putem deduce acest lucru din cuvintele sfântului Francisc de Assisi: "Iubirea nu este iubită" (Izvoare franciscane, nr. 1413). Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu trebuie să fie atent faţă de această exigenţă a lui Dumnezeu: "Când Dumnezeu iubeşte, nu doreşte altceva decât să fie iubit. Nu iubeşte pentru alt motiv, decât pentru a fi iubit... Iubirea mirelui sau mai bine zis «mirele iubire» caută numai schimbul reciproc de iubire şi de fidelitate... E adevărat că nu va fi niciodată un echilibru între cel care iubeşte şi iubire; Creatorul şi creatura. Dar izvorul oferă mereu mai mult decât îi este necesar celui însetat" (Sfântul Bernard de Clairvaux, Comentariu la Cântarea cântărilor).
Ne întoarcem din nou la cruce şi, privind-o, ne întrebăm: ceea ce s-a petrecut acolo a fost momentul apogeului iubirii lui Dumnezeu faţă de om sau năruirea acestei iubiri? Să luăm aminte la cuvintele din Misericordiae vultus:
"Lângă cruce, Maria împreună cu Ioan, discipolul iubirii, este martoră a cuvintelor de iertare care ies de pe buzele lui Isus. Iertarea supremă, oferită celui care l-a răstignit, ne arată până unde poate să ajungă milostivirea lui Dumnezeu. Maria atestă că milostivirea Fiului lui Dumnezeu nu cunoaşte margini şi ajunge la toţi fără a exclude pe vreunul" (nr. 24).
Maica Preacurată, la picioarele crucii, tace, adică participă. Ea este Mamă şi ştie un adevăr profund, care este sufletul iubirii: iubirea este fidelă până la sfârşit. Isus, "iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). "S-ar putea spune că iubirea condiţionează dreptatea şi, în definitiv, dreptatea slujeşte carităţii. Primatul şi superioritatea iubirii faţă de dreptate (fapt caracteristic pentru întreaga revelaţie) se manifestă tocmai prin milostivire" (DM 4). Maica Domnului ştie că Dumnezeu Tatăl, odată ce l-a creat pe om ca plan de iubire, ca pe un fiu, nu-şi mai retrage niciodată această iubire. Dumnezeu este un Tată care nu dă înapoi în faţa răstignirii Fiului. Este Tatăl din parabola fiului risipitor care, cu toate neajunsurile pricinuite de fiul cel mai mic, pe pragul casei, aşteaptă întoarcerea sa pentru a face sărbătoare, oricât l-ar costa. Scopul lui este acela de a dărui viaţa... de a coborî toate acele trepte pe care omul le coboară spre moarte, prin păcat, pentru a-l readuce pe om la viaţă.
Lângă cruce, în ora lui Isus, putem contempla până unde poate ajunge milostivirea, până la ce punct poate fi dăruirea: până la sfârşit. Evanghelistul Ioan o prezintă pe Maria, spunând: "Lângă crucea lui Isus, stătea", ca şi cum locul acela ar fi fost un loc obişnuit, unde cineva se prezintă la o întâlnire de la care nu poate lipsi. Reuşeşte să stea lângă durere numai cine a acceptat să împlinească pasul cel mai dificil: să treacă dincolo de motivaţiile raţionale, să se lase călăuzit de inimă, să îmbrăţişeze această situaţie fără să aştepte ceva în schimb şi să înţeleagă fără să pretindă. Iată misiunea pe care Fiul Isus i-o încredinţează mamei sale: şi această misiune va dura cât timp va exista lumea, mereu va fi cineva care va trebui iubit, ajutându-l să facă din viaţa sa un dar. Asemenea Mariei. Dar aceasta este şi misiunea încredinţată fiecăruia dintre noi.
Când se contemplă de aproape misterul pătimirii şi morţii lui Isus, există un element care apare proeminent în ochii celui care priveşte: abandonarea de către toţi cei cărora Isus le-a făcut atâta bine. Evanghelia notează cu exactitate cine a rămas alături de Isus: un grup mic, compus din Mama, puţine femei şi ucenicul iubit. Dar ceilalţi? Unde sunt? Nu vorbise despre familia sa, Isus, atunci, când cineva îl atenţionase că acolo era mama sa, el le răspunse, indicându-i pe cei prezenţi: "Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?" Şi, întinzându-şi mâna asupra discipolilor săi, a spus: "Iată, mama mea şi fraţii mei! Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate şi soră şi mamă" (Mt 12,48-50). Şi acum, unde sunt? Unde au fugit discipolii? Dar cei doisprezece? Unde e Petru? Dar Toma? Unde s-au dus mulţimile din Galileea care voiau să-l facă rege? Şi toţi aceia care au fost vindecaţi de el? Unde erau aceia care l-au aclamat ca Mesia? Unde sunt aceia care l-au recunoscut ca Învăţător? Dacă vrea, omul poate cunoaşte apogeul iubirii, dar şi maximul cruzimii. Şi, dacă e adevărat că natura este crudă, cu toate acestea ea nu are nici o responsabilitate morală, în vreme ce omul are această responsabilitate.
La locul răstignirii, după mărturiile evangheliei, o descoperim doar pe ea, cea despre care Biblia ne dă doar câteva indicaţii privind începutul aventurii umane a Fiului lui Dumnezeu. Părea să fie îndepărtată, lăsată la urmă, printre ultimii. Dar acum, Maria este prezentă aici: Lângă crucea lui Isus, stătea mama lui Isus... Femininul este elementul care, din iubire, poate ajunge până în iad, pentru a nu se despărţi de cel iubit. Ştim lucru acesta din experienţă: oricâtă suferinţă am fi putut procura noi mamelor noastre, cu mofturile şi alegerile noastre greşite, ele au fost şi sunt mereu alături de noi. La picioarele crucii rămâne iubirea cea adevărată, fundamentul unic al umanităţii deja mântuite pentru că este la unison cu inima lui Dumnezeu: a continua să iubeşti când toţi au încetat să o facă, asemenea lui Dumnezeu care, continuă deşi, pare să nu mai merite acest efort. Iată milostivirea: să continui să iubeşti atunci când toţi au încetat să o mai facă. E atât de frumoasă acea imagine folosită de cineva "care susţine că Dumnezeu, neputând să fie prezent peste tot, a creat mamele: a pus un pic din el, în ele. Pentru a ne vindeca de incapacitatea de fi fraţi, cel răstignit şi înviat ne dăruieşte o nouă inimă. Maria primeşte în braţele sale atât pe fiul mort cât şi pe cei care l-au ucis, Cain şi Abel: chiar în momentul în care moare Fiul, Maria devine Mama tuturor oamenilor" (Antonio Savone, Maria, Madre di Misericordia).
Maica Celui Răstignit şi Înviat, care în viaţa sa pământească a fost formată şi constituită de Fiul său în slujirea iubirii materne faţă de omenire (cf. In 19,26), acum, în gloria cerului, împărtăşeşte şi se bucură de privirea divină ce continuă să fie providenţă, iertare şi bunătate. Ridicată la cer, Maria, Maica şi sora noastră universală, este părtaşă la iubirea lui Dumnezeu; pentru acest fapt a fost numită de Cristos, Maica milei faţă de omenire.
Istoria creştinismului documentează cu fapte şi semne prezenţa şi mijlocirea maternă a Mariei la Dumnezeu, în favoarea omenirii: să ne gândim, de exemplu, la numeroasele apariţii recunoscute de Biserică; la marile sau micile biserici închinate Mariei, adevărate locuinţe ale Mariei unde poporul creştin o invocă, pentru ca Dumnezeu să-şi îndrepte privirea sa, să-i vindece pe oameni de durerile trupeşti şi sufleteşti, să le dăruiască ocrotire şi pace; să ne gândim la pelerinajele, la practicile religioase mariane de pietate populară. Toate acestea sunt manifestări ale gratitudinii poporului creştin care mereu a crezut şi s-a încrezut în grija şi iubirea Maicii lui Dumnezeu şi în puterea ei de mijlocire. Când Maica lui Dumnezeu făcut om priveşte din cer spre lumea de astăzi, nu rămâne nepăsătoare în faţa spectacolului dezolant al violenţei, terorismului, sărăciei, nedreptăţilor şi a atâtor rele, dar mijloceşte la Fiul ei pentru binele umanităţii. Marie mijloceşte, aşa ca la nunta din Cana Galileei (cf. In 2,5), pe lângă milostivul Domn al nunţilor veşnice, pentru ca el să schimbe toate evenimentele rele din vremea noastră, într-o istorie de milostivire, iertare, eliberare, dreptate, fraternitate şi pace.
Salve, Mater Misericordiae! Ajută-ne să descoperim chipul Tatălui! Însoţeşte-i pe toţi fiii tăi pe calea iertării şi a păcii! Caută-l pe cel rătăcit şi pe cel lipsit de încredere! Fii aproape de emigrant şi de cel care nu are un acoperiş, de cel sărac şi de cel bolnav, şi toţi cei care trăiesc departe de Dumnezeu! Reaprinde speranţa în cei tineri, în cei obosiţi şi resemnaţi în faţa încercărilor! În mâinile tale, Mamă binevoitoare, încredinţăm viaţa noastră, doritori de a ne bucura de fericirea deplină!
Să ne fie mereu alături Maica Preacurată, Maica Milostivirii, Ea căreia Isus, de pe cruce, i-a spus: Femeie, iată-i pe fii tăi! Iubeşte-i aşa cum Tatăl îi iubeşte!
Câtă mângâiere! Să ştim cu siguranţă că în viaţa noastră este un tată care ne aşteptă în pragul casei, pentru ca să ne întoarcem acasă, şi o mamă care acceptă să umble alături de noi, pe urmele noastre, care uneori se afundă în noroiul mizeriei, având dorinţa de a ne ajută să ne întoarcem la Tatăl - Dumnezeu, să ne întoarcem acasă - în cer.
"Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale,
căci noi suntem fiii lacrimilor tale!"
Pr. Cristian Blăjuţ, OFMConv.
