|
| © Vatican Media |
Predicatorul Casei Pontificale ilustrează temele aflate în centrul predicilor de Postul Mare care încep vineri în Vatican în faţa lui Leon al XIV-lea şi a Curiei Romane
Zgomotul războaielor acoperă binele, dar forţa umilă a iubirii generează pace
A fost o alegere naturală pentru un predicator pontifical franciscan ca, la cea de-a 800-a aniversare a morţii Sfântului Francisc, Sărăcuţul să fie în centrul predicilor sale de Postul Mare. Începând de vineri, 6 martie 2026, şi continuând în fiecare vineri până pe 27 martie, părintele Roberto Pasolini îl va propune, aşadar, pe sfântul din Assisi în meditaţiile sale adresate papei şi Curiei Romane "ca itinerar concret de convertire şi de viaţă evanghelică". Dacă cineva este în Cristos, este o creaţie nouă (2Cor 5,17). Convertirea la evanghelie după Sfântul Francisc este firul călăuzitor al reflecţiilor, exprimat prin temele libertăţii, speranţei, misiunii, fraternităţii. Întotdeauna cu o privire la această actualitate rănită de conflicte şi violenţe, chiar şi verbale. Deoarece evanghelia este strâns legată de viaţa concretă şi de tensiunile sale, afirmă Pasolini: numai "viziunea abstractă" a unui creştinism teoretic sau idealist le poate separa.
Părinte Roberto, ce temă veţi aborda în meditaţiile de Postul Mare? Şi de ce această alegere?
Tema predicii, în cele din urmă, este întotdeauna aceeaşi: Domnul Isus Cristos, vestirea Paştelui său şi harul unei vieţi noi în el, prin darul Duhului. Apoi, în funcţie de circumstanţe, această temă unică se desfăşoară în moduri diferite. Anul acesta, în amintirea celor opt sute de ani de la moartea Sfântului Francisc şi în Anul Jubiliar stabilit de Sfântul Părinte pentru această ocazie, pentru un predicator apostolic franciscan alegerea a fost aproape naturală: să-l propună pe Sărăcuţul din Assisi ca itinerar concret de convertire şi de viaţă evanghelică.
Acum nici trei luni s-a încheiat Jubileul Speranţei. O speranţă pusă la încercare de războaie, tensiuni şi temeri. Cum putem trăi Postul Mare în mijlocul tuturor acestor lucruri?
Speranţa creştină poartă semnul crucii: este luminoasă şi fragilă în acelaşi timp. Dumnezeu a ales să guverneze lumea cu iubire, respectând libertatea noastră. A luat în serios misterul răului şi al violenţei, dar a decis să-l înfrunte numai cu puterea binelui. De aceea, drumurile păcii sunt lente: depind de inimi şi minţi dispuse să îmbrăţişeze logica crucii şi să o trăiască cu umil curaj în cadrul conflictelor. Totuşi, sămânţa unei noi civilizaţii - cea a fraternităţii - a fost deja plantată. Împărăţia lui Dumnezeu "rodeşte şi creşte în întreaga lume". Problema este că zgomotul războaielor acoperă adesea creşterea tăcută a binelui. Ne este greu să credem că forţa umilă a iubirii, la sfârşit, generează roade durabile de dreptate şi de pace.
Va găsi cumva spaţiu în meditaţiile dumneavoastră actualitatea?
Nu în mod direct. Nu cred că acesta este rolul meu aici. Totuşi, numai o viziune abstractă a credinţei poate imagina o separare între evanghelie şi viaţa concretă. Adesea credem că pe de o parte sunt valorile creştine, iar pe de altă parte realitatea, cu tensiunile sale. Este semnul unui creştinism redus la teorie sau la ideal de neatins. Dar când evanghelia ne atinge cu adevărat, schimbă imediat modul nostru de a trăi. Şi schimbându-ne pe noi, modifică şi lumea: devenim mai capabili să iubim, să creăm dreptate, să lărgim fraternitatea, pur şi simplu permiţând Duhului care ne conformează lui Cristos să acţioneze în noi.
Pe lângă violenţa militară, astăzi se observă şi o violenţă verbală. Papa invită la un post de la cuvintele care rănesc. Ce cuvinte sugeraţi să folosim în acest timp?
Nu cred că dezarmarea lingvistică se reduce la o listă de cuvinte de spus sau de evitat. O astfel de listă ar trebui actualizată continuu. Ceea ce generează violenţă nu sunt numai cuvintele, ci tonurile şi intenţiile. Suntem violenţi atunci când vorbim fără să ascultăm. Când presupunem că îl cunoaştem pe celălalt fără să-i înţelegem motivele. Când vorbim numai pentru a ne afirma pe noi înşine. Când nu alegem cu atenţie cuvintele potrivite pentru situaţie. Şi riscăm să rănim şi atunci când, vorbind din poziţii de autoritate sau privilegiu, nu luăm în considerare influenţa pe care o exercită cuvintele noastre. Dezarmarea verbală se naşte dintr-o întrebare simplă: suntem dispuşi să înfruntăm truda dialogului şi să construim relaţii respectuoase şi egale?
Convertirea la evanghelie conform Sfântului Francisc va fi firul călăuzitor al reflecţiilor dumneavoastră. Ce mesaj oferă figura sa astăzi? De ce este încă actuală?
Sfântul Francisc este actual pentru că ne aminteşte, în mod clar şi radical, că Dumnezeu este viu şi poate locui în viaţa noastră dacă îi deschidem spaţiu. Într-un timp în care creştinismul riscă să fie redus la efort moral sau la coerenţă etică, experienţa sa ne duce înapoi la esenţial: evanghelia drept cuvânt viu, care trebuie ascultat şi trăit cu libertate. Francisc vorbeşte inimii tuturor pentru că a interceptat cele mai profunde aşteptări ale umanului: să ne recunoaştem fraţi şi surori, să privim creaţia cu recunoştinţă, să construim o convieţuire mai dreaptă şi paşnică. Actualitatea sa nu depinde de celebrări, ci de capacitatea sa de a arăta că o viaţă reconciliată cu Dumnezeu devine imediat mai umană, mai simplă, mai fraternă.
Salvatore Cernuzio
(După L'Osservatore Romano, 5 martie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
