Papa şi refugiaţii
Concreteţea Evangheliei
De Fabio Zavattaro
Există o fotografie care în aceste zile a înduioşat lumea: copilul sirian de doi ani în braţele unui salvator pe plaja turcească din Bodrum mort înecat împreună cu mama şi cu frăţiorul de cinci ani, şi înmormântat la Kobane. Şi există o Europă care se aseamănă mult cu acel surdomut din Evanghelia după Marcu, vindecat de Isus: naţiuni incapabile să asculte strigătul care vine de la aceste popoare care fug de războaie, violenţe, mizerie, persecuţii; ţări care închid graniţele lor pentru a împiedica acest exod. State incapabile să găsească nişte cuvinte juste pentru a exprima şi a da solidaritate acestor popoare rătăcitoare.
Nu există o aluzie la dezbaterea în desfăşurare în bătrânul continent despre cum să fie destinate pe cote miile de refugiaţi - 40, probabil 60 de mii - care au venit pe plajele din Italia şi din Grecia; nu vorbeşte despre miile de bărbaţi, femei şi copii opriţi la graniţe, trataţi ca marfă, marcaţi cu un număr trasat cu carioca pe braţ. Nu se opreşte asupra tragediei celor care îşi riscă viaţa în camioane sau de-a lungul căii ferate care uneşte Franţa cu Anglia. Ca Isus cu surdomutul, Francisc pare aproape să ne ia de mână pentru a ne duce departe de vorbăria din aceste zile şi a asculta, în tăcere, glasul celor care sfidează pericole de tot soiul, determinaţi de speranţa unui viitor mai bun, pentru ei şi pentru copiii lor. Aşa precum cuvântul lui Dumnezeu, care "are nevoie de tăcere pentru a fi primit drept cuvânt care vindecă, reconciliază şi restabileşte comunicarea", aminteşte Francisc.
Episodul relatat în Evanghelia după Marcu ne vorbeşte despre un Dumnezeu care nu este închis în el însuşi, afirmă papa la Angelus, "ci se deschide şi intră în comunicare cu omenirea". Ne vine în întâmpinare, "depăşeşte abisul diferenţei infinite dintre el şi noi". Este o evanghelie care vorbeşte şi despre noi, mai aminteşte el: "Adesea noi suntem închişi în noi înşine şi creăm atâtea insule inaccesibile şi neospitaliere. Chiar şi raporturile umane cele mai elementare creează uneori realităţi incapabile de deschidere reciprocă: perechea închisă, familia închisă, grupul închis, parohia închisă, patria închisă... Şi acest lucru nu este al lui Dumnezeu! Este al nostru, este păcatul nostru".
Iată că revine, atunci, imaginea surdomutului, adică a unei lumi incapabile să asculte glasul femeilor şi bărbaţilor care trăiesc dificultăţi şi privaţiuni. Revine acea globalizare a indiferenţei pe care papa în prima sa călătorie, iulie 2013, în insula Lampedusa, a evidenţiat-o, în faţa tragediei celor care înfruntă riscurile unei traversări pe ambarcaţiuni neadecvate şi prea aglomerate. Deja în acea ocazie, papa a invitat să se reflecteze asupra unei mări devenite un cimitir lichid, asupra chipurilor de femei, bărbaţi şi copii marcate de frică, de foame şi chiar de disperare. Atunci a răsunat puternic invitaţia de a înlocui globalizarea indiferenţei, incapacitatea de a plânge, cu globalizarea solidarităţii. Cuvinte care însă au rămas scrise pe hârtie. Astăzi suntem iar în faţa a noi tragedii, probabil şi mai eclatante decât cele trăite în urmă cu doi sau trei ani.
Astfel, Francisc devine glas al acestei omeniri şi lansează apelul său parohiilor, institutelor, mănăstirilor, sanctuarelor şi comunităţilor călugăreşti să primească o familie de imigraţi, exprimând astfel "concreteţea evangheliei"; adică să fie "aproapele" celor mai mici şi abandonaţi, "să le dea lor o speranţă concretă". Este un gest care face parte din drumul pe care Francisc a voit să-l propună cu Jubileul Milostivirii, care se va deschide la 8 decembrie.
Tocmai prin Botez, şi acel cuvânt effata, adică deschide-te în aramaică, pentru papa se realizează minunea şi "am fost vindecaţi de surzenia egoismului şi de muţenia închiderii şi a păcatului şi am fost inseraţi în marea familie a Bisericii; putem să-l ascultăm pe Dumnezeu care ne vorbeşte şi să comunicăm cuvântul său celor care nu l-au ascultat niciodată, sau celui care l-a uitat şi înmormântat sub spinii grijilor şi înşelătoriilor lumii".
(După agenţia SIR, 7 septembrie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
