Imnul de Rusalii atribuit lui Stefano Langton
de Inos Biffi
Pentru Rusalii liturgia pune pe buzele noastre splendida secvenţă Veni sancte Spiritus, în terţine de dimetri trohaici acatalectici, atribuită arhiepiscopului de Canterbury Stefano Langton (1150-1228 circa). A fost definită "Secvenţa de aur", desigur datorită versurilor sale luminoase şi transparente, care, evocând prerogativele multiple ale Duhului, imploră cu fervoare arzătoare revărsarea lui. Încă de la implorarea iniţială: "Vino, Duhule Sfânt, / şi trimite din înaltul cerului / o rază din lumina ta".
Invocaţia este repetată, pentru că harurile implorate sunt numeroase şi variate, ca reflexii ale bogăţiei intime şi multiforme a Duhului.
Astfel, solicităm cu insistenţă venirea lui. "Vino", replicăm noi, decorându-l cu titlurile cele mai nobile şi cele mai elogiative, care treptat se scurg şi se leagă ca într-o litanie armonioasă şi de neoprit: "Părinte al săracilor, / împărţitorule de daruri, / lumina inimilor noastre"; "Cel mai bun mângâietor, / oaspete care aduci bucurie în suflet / şi uşurare în inimi". De asemenea: "În osteneală eşti odihnă, / în arşiţă tu eşti răcoare, / iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere".
Iată de aceea reînnoirea rugăciunii: "Tu, lumină fericită, / vino şi pătrunde în adânc / inimile credincioşilor tăi". De fapt, ei sunt foarte conştienţi că, dacă sunt lipsiţi de Duhul Sfânt, "nimic nu este în om / care să nu fie înclinat spre rău": numai Duhul poate să-i elibereze de pete, de uscăciune şi de răni; de asemenea, de împietrire, de răceală şi de rătăcire.
Terţinele noastre prezintă, în acest caz cu o tristă înşiruire de evocări umilitoare, ceea ce există în adâncul omului netransformat de acţiunea Duhului.
Atunci revine apelul din inimă şi încrezător: "Spală orice pată a sufletului, / înlătură uscăciunea inimii, / vindecă orice rană"; "Înmoaie inimile împietrite, / încălzeşte-le pe cele reci / şi întoarce-le pe cele rătăcite".
În sfârşit este cerut Duhul în plinătatea darurilor sale - "Sfântul Septenar" - pentru ca să dea răsplată virtuţilor, să conducă la ţinta mântuirii veşnice şi să dăruiască fericirea fără de apus.
În versuri rapide şi concise este schiţată astfel o teologie clară a Duhului Sfânt, care, revărsat cu supraabundenţă divină în viaţa creştinului, înjosită şi marcată de păcat, o recreează şi îi dă valoare.
Duhul este darul promis de Isus discipolilor săi, format în crucea sa glorioasă şi revărsat din belşug în ziua de Rusalii: o zi care nu apune niciodată. De fapt, din Domnul aşezat la dreapta Tatălui Duhul nu încetează să se reverse pentru a insufla caritatea în suflete, pentru a le lumina şi a le întări - deoarece el este "Puterea" care vine de sus (cf. Lc 24,49).
Duhul trezeşte în ele, cu putere şi în tăcere, deoarece Duhului Sfânt nu-i place zgomotul exterior, gustul şi familiaritatea lui Dumnezeu. În virtutea "instinctului" său - expresia "instinctul Duhului Sfânt" apare des în Toma de Aquino (Summa Theologiae, I-II, 68, 3, c) - putem duce o viaţă "spirituală".
În mod deosebit, Duhul este sufletul Bisericii, înzestrată de el cu carismele sale, iniţiată la înţelegerea tainelor divine, revigorată prin mărturia şi vestirea perseverentă a Evangheliei şi mai ales purificată şi înfrumuseţată de el, motiv pentru care în Crez o proclamăm sfântă: "Cred în sfânta Biserică". Nici nu ar putea să fie altfel, din moment ce Biserica este însuşi trupul lui Cristos şi mireasa lui.
(După L'Osservatore romano, 23 mai 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
