În fraza finală din Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus face o afirmaţie care ne dă speranţă şi în acelaşi timp ne face să reflectăm. Le spune discipolilor: "Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26). Ne impresionează acest "toate" şi din nou acest "toate"; şi ne întrebăm: în ce sens Duhul dă celui care-l primeşte această înţelegere nouă şi deplină? Nu este vorba de cantitate nici de vreo problemă academică: Dumnezeu nu vrea să facă din noi nişte enciclopedii, sau nişte erudiţi. Nu. Este problemă de calitate, de perspectivă, de adulmecare. Duhul ne face să vedem toate în mod nou, conform privirii lui Isus. Aş exprima asta astfel: în marele drum al vieţii, El ne învaţă de unde să pornim, pe ce căi să mergem şi cum să mergem. Duhul este cel care ne spune de unde să pornim, pe ce cale să mergem şi cum să mergem, stilul acelui "cum să mergem".
În primul rând: de unde să pornim. De fapt, Duhul ne indică punctul de plecare al vieţii spirituale. Care este? Vorbeşte despre asta Isus la primul verset de astăzi, unde spune: "Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele" (v. 15). Dacă mă iubiţi, veţi păzi: iată logica Duhului. Noi gândim adesea invers: dacă păzim, iubim. Suntem obişnuiţi să credem că iubirea derivă în mod esenţial din păzirea noastră, din bravura noastră, din religiozitatea noastră. În schimb Duhul ne aminteşte că, fără iubirea la bază, tot restul este zadarnic. Şi că această iubire nu se naşte atât din capacităţile noastre, această iubire este darul său. El ne învaţă să iubim şi trebuie să cerem acest dar. Duhul de iubire este cel care pune în noi iubirea, El este cel care ne face să ne simţim iubiţi şi ne învaţă să iubim. El este - ca să spunem aşa - "motorul" vieţii noastre spirituale. El este cel care mişcă totul înăuntrul nostru. Dar dacă nu începem de la Duhul sau cu Duhul sau prin intermediul Duhului, nu se poate parcurge drumul.
El însuşi ne aminteşte asta, pentru că este amintirea lui Dumnezeu, este Cel care ne aminteşte toate cuvintele lui Isus (cf. v. 26). Şi Duhul Sfânt este o amintire activă, care aprinde şi reaprinde în inimă afectul lui Dumnezeu. Am experimentat prezenţa sa în iertarea păcatelor, când am fost umpluţi de pacea sa, de libertatea, de mângâierea sa. Este esenţial a alimenta această amintire spirituală. Să ne amintim mereu lucrurile care nu merg: răsună adesea în noi acel glas care ne aminteşte eşecurile şi nepotrivirile, care ne spune: "Vezi, o altă cădere, o altă dezamăgire, nu vei reuşi niciodată, nu eşti capabil". Acesta este un refren urât şi rău. În schimb, Duhul sfânt aminteşte cu totul altceva: "Ai căzut? Dar, eşti fiu. Ai căzut? Eşti fiu, fiică a lui Dumnezeu, eşti o creatură unică, aleasă, preţioasă; ai căzut, dar eşti mereu iubit şi iubită: chiar dacă ai pierdut încrederea în tine, Dumnezeu are încredere în tine!". Aceasta este amintirea Duhului, ceea ce Duhul ne aminteşte încontinuu: Dumnezeu îşi aminteşte de tine. Tu vei pierde amintirea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu pierde amintirea de tine: încontinuu îşi aminteşte de tine.
Însă tu ai putea să obiectezi: cuvinte frumoase, dar eu am atâtea probleme, răni şi preocupări care nu se rezolvă cu mângâieri uşoare! Ei bine, tocmai acolo Duhul cere să poată intra. Pentru că El, Mângâietorul, este Duh de vindecare, este Duh de înviere şi poate transforma acele răni care ard înlăuntrul tău. El ne învaţă să nu izolăm amintirile persoanelor sau situaţiilor care ne-au făcut rău, ci să le lăsăm să locuiască în prezenţa sa. Aşa a făcut cu apostolii şi cu eşecurile lor. L-au abandonat pe Isus înainte de Pătimire, Petru l-a renegat, Paul i-a persecutat pe creştini: câte greşeli, câte sentimente de vinovăţie! Şi noi, ne gândim la greşelile noastre: câte greşeli, câte sentimente de vinovăţie! Singuri nu exista cale de ieşire. Singuri nu; cu Mângâietorul da! Pentru că Duhul vindecă amintirile: vindecă amintirile. Cum? Repunând în vârful listei ceea ce contează: amintirea iubirii lui Dumnezeu, privirea sa asupra noastră. Astfel face ordine în viaţă: ne învaţă să ne primim, ne învaţă să iertăm, să ne iertăm pe noi înşine. Nu este uşor să ne iertăm pe noi înşine: Duhul ne învaţă acest drum, ne învaţă să ne reconciliem cu trecutul. Să repornim.
În afară de a ne aminti punctul de plecare, Duhul ne învaţă pe care căi să mergem. Ne aminteşte punctul de plecare, dar acum ne învaţă pe ce cale să mergem. Învăţăm asta din lectura a doua, unde sfântul Paul afirmă că aceia care "sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu" (Rom 8,14) "umblă nu după trup, ci după Duh" (v. 4). Cu alte cuvinte, Duhul, în faţa răscrucilor existenţei, ne sugerează cel mai bun drum pe care să mergem. De aceea este important să ştim să discernem glasul său de cel al duhului răului. Ambele ne vorbesc: să învăţăm să discernem pentru a înţelege unde este glasul Duhului, pentru a-l recunoaşte şi a urma drumul, a urma lucrurile pe care El ni le spune.
Să dăm câteva exemple: Duhul Sfânt nu-ţi va spune vreodată că pe drumul tău totul merge bine. Niciodată nu-ţi va spune asta, pentru că nu este adevărat. Nu, te corectează, te face chiar să plângi pentru păcate; te stimulează să te schimbi, să lupţi cu falsităţile şi duplicităţile tale, chiar dacă asta cere trudă, luptă interioară şi sacrificiu. În schimb, duhul rău te stimulează să faci mereu ceea ce îţi place şi ceea ce ţi se pare; te face să crezi că ai dreptul de a folosi libertatea ta aşa cum îţi convine. Însă după aceea, când rămâi cu golul înăuntru - este urâtă această experienţă de a simţi golul înăuntru: atâţia dintre noi am simţit asta! -, şi tu, când rămâi cu golul înăuntru, te acuză: duhul rău te acuză, devine acuzatorul, şi te trânteşte la pământ, te distruge. Duhul Sfânt, care pe drum te corectează, nu te lasă niciodată la pământ, niciodată, ci te ia de mână, te mângâie şi te încurajează mereu.
Iarăşi, când vezi că se agită în tine amărăciune, pesimism şi gânduri triste - de câte ori am căzut în asta! -, când se întâmplă aceste lucruri este bine să ştim că asta nu vine niciodată de la Duhul Sfânt. Niciodată: amărăciunile, pesimismul, gândurile triste nu vin de la Duhul Sfânt. Vin de la rău, care se află în largul său în negativitate şi foloseşte adesea această strategie: alimentează intoleranţa, victimizarea, ne face să simţim nevoia de a ne plânge - este urât, acest a ne plânge, dar de câte ori... -, şi cu nevoia de a ne plânge nevoia de a reacţiona la probleme criticând, punând toată vina peste ceilalţi. Ne face nervoşi, suspicioşi şi plângăreţi. Plângerea, este tocmai limbajul duhului rău: te duce la plângere, care înseamnă mereu a fi trist, cu un spirit de cortegiu funerar. Plângerile... Duhul Sfânt, dimpotrivă, invită să nu pierdem niciodată încrederea şi să reîncepem mereu: ridică-te!, ridică-te! Mereu te încurajează: ridică-te! Şi te ia de mână: ridică-te! Cum? Intrând în joc primii, fără a aştepta să înceapă altcineva. Şi după a ceea ducând fiecăruia pe care-l întâlnim speranţă şi bucurie, nu plângeri; să nu-i invidiem niciodată pe ceilalţi, niciodată! Invidia este uşa prin care intră duhul rău, spune Biblia: din invidia diavolului răul a intrat în lume. A nu invidia niciodată, niciodată! Duhul Sfânt îţi aduce bine, dar te face să te bucuri de succesele celorlalţi: "Ce frumos! Dar, ce frumos că asta a mers bine...".
În afară de asta, Duhul Sfânt este concret, nu este idealist: ne vrea concentraţi asupra lui aici şi acum, pentru că locul în care stăm şi timpul pe care-l trăim sunt locurile harului. Locul harului este locul concret de astăzi: aici, acum. Cum? Nu sunt fanteziile pe care noi le putem gândi, şi Duhul Sfânt te duce la concret, mereu. În schimb, duhul răului vrea să ne abată de la acei aici şi de la acel acum, să ne ducă în altă parte cu mintea: adesea ne ancorează în trecut: în regrete, în nostalgii, în ceea ce nu ne-a dat viaţa. Sau ne proiectează în viitor, alimentând temeri, frici, iluzii, speranţe false. Duhul Sfânt nu, ne face să iubim aici şi acum, în concret: nu o lume ideală, o Biserică ideală, nu o congregaţie călugărească ideală, ci ceea ce este, în lumina soarelui, în transparenţă, în simplitate. Câtă diferenţă faţă de cel rău, care alimentează lucrurile spuse pe la spate, vorbăriile, bârfele! Bârfa este un obicei urât, care distruge identitatea persoanelor.
Duhul ne vrea împreună, ne contopeşte ca Biserică şi astăzi - al treilea şi ultimul aspect - învaţă Biserica modul în care să meargă. Discipolii erau închişi în cenacol, după aceea Duhul coboară şi îi scoate afară. Fără Duhul stăteau între ei, cu Duhul se deschid la toţi. În fiecare epocă, Duhul răstoarnă schemele noastre şi ne deschide la noutatea sa. Există noutatea lui Dumnezeu mereu, care este noutatea Duhului Sfânt; învaţă mereu Biserica necesitatea vitală de a ieşi, nevoia fiziologică de a vesti, de a nu rămâne închisă în ea însăşi: de a nu fi o turmă care întăreşte ţarcul, ci o păşune deschisă pentru ca toţi să se poată hrăni din frumuseţea lui Dumnezeu; ne învaţă să fim o casă primitoare fără ziduri despărţitoare. În schimb, duhul lumesc insistă pentru ca să ne concentrăm numai asupra problemelor noastre, asupra intereselor noastre, asupra nevoii de a apărea relevanţi, asupra apărării dârze a apartenenţelor noastre naţionale şi de grup. Duhul Sfânt nu: invită să uităm de noi înşine, să ne deschidem la toţi. Şi astfel reîntinereşte Biserica. Să fim atenţi: El o reîntinereşte, nu noi. Noi încercăm s-o machiem un pic: asta nu foloseşte. El, o reîntinereşte. Pentru că Biserica nu se programează şi proiectele de modernizare nu sunt suficiente. Duhul este cel care ne eliberează de obsesia urgenţelor şi ne invită să mergem pe căi vechi şi mereu noi, cele ale mărturiei, căile sărăciei, căile misiunii, pentru a ne elibera de noi înşine şi a ne trimite în lume.
Şi la sfârşit - lucrul care este curios - Duhul Sfânt este autorul dezbinării, şi al gălăgiei, al unei anumite dezordini. Să ne gândim la dimineaţa de Rusalii: autorul creează dezbinări de limbi, de atitudini... era o gălăgie, aceea! Dar în acelaşi mod, este autorul armoniei. Dezbină cu varietatea carismelor, dar o dezbinare falsă, pentru că adevărata dezbinare se inserează în armonie. El face dezbinarea cu carismele şi El face armonia cu toată această dezbinare, şi aceasta este bogăţia Bisericii.
Fraţilor şi surorilor, să intrăm la şcoala Duhului Sfânt, pentru ca să ne înveţe toate. Să-l invocăm în fiecare zi, pentru ca să ne amintească să pornim mereu de la privirea lui Dumnezeu asupra noastră, să ne mişcăm în alegerile noastre ascultând glasul său, să mergem împreună, ca Biserică, docili faţă de El şi deschişi faţă de lume. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
