Reflecţie la solemnitatea Rusaliilor (Anul C) - 2016
Făgăduinţa Duhului Sfânt este pentru voi, pentru fiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum (cf. Fap 2,39).
Astăzi celebrăm solemnitatea coborârii Duhului Sfânt asupra Bisericii. Duhul Sfânt este cea de-a treia persoană a Preasfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl ca şi Fiul şi egal în mărire cu ei. Duhul Sfânt este "Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede şi care a vorbit prin profeţi", aşa cum mărturisim în Crez.
Deşi Treimea divină este nedespărţită în fiinţă şi în lucrare, creştinii obişnuiesc să-i atribuie Tatălui creaţia, Fiului răscumpărarea şi Duhului Sfânt sfinţirea şi călăuzirea Bisericii spre patria cerească. Conform acestei percepţii, odată cu primele Rusalii am intrat în timpul sfinţirii şi călăuzirii Bisericii de către Duhului Sfânt; dar şi în etapa cerească a lucrării mântuitoare a lui Isus, ca Mare Preot al bunurilor viitoare (cf. Evr 7,26; 9,11), ca Mijlocitor al nostru la Tatăl (cf. 1Tim 2,5), şi ca "atrăgător" al nostru la sine în cer (cf. In 12,32).
Biografia Duhului Sfânt ca cea de a treia persoană divina a Preasfintei Treimi este următoarea: La începutul creaţiei, după ce Duhul Sfânt a făcut ordine în haosul de la început, Dumnezeu "l-a suflat" asupra omului plămădit din pământ (cf. Gen 2,7) şi pe care l-a aşezat în grădina Edenului. Dar, din cauza păcătuirii omului, Duhul Sfânt, al cărui simbol este şi "porumbelul", cel care nu suportă murdăria (cf. In 1,32), nu a mai putut rămâne nici în om şi nici în lumea în care a fost trimis omul (cf. Gen 6,3; 8,9). După păcat, în perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt nu a mai venit decât peste anumite persoane care au fost chemate de Dumnezeu la nişte misiuni speciale, dar nu cu un caracter permanent. Moise, unul dintre oamenii capacitaţi de Dumnezeu cu Duhul Sfânt pentru misiunea eliberării poporului ales din Egipt, a fost primul care şi-a exprimat dorinţa în faţa lui Dumnezeu, ca tot poporul sa-l primească pe Duhul Sfânt şi să devină un popor de profeţi (cf. Num 11,29). Profetul Isaia, un alt ales al lui Dumnezeu ca să conducă poporul în numele său, a profeţit că Duhul Sfânt va veni mai întâi peste Mesia (cf. Is 61,1-2). Apoi, mai târziu, profetul Ioel, printr-o lumină cerească a profeţit şi el că Duhul Sfânt va coborî peste tot poporul şi peste orice făptură (cf. Ioel 2,28).
Aceste dorinţe, rugăciuni şi profeţii au început să se împlinească numai odată cu naşterea lui Mesia (cf. Lc 4,18) şi cu Ziua Rusaliilor (cf. Fap 2,17). Iar aurora prevestitoare a coborârii Duhului Sfânt pe pământ au fost preacurata Fecioară Maria (cf. Lc 1,28) umplută cu Duhul Sfânt încă din sânul matern şi din veşnicie, în vederea naşterii lui Mesia. Dar Duhul Sfânt a venit pe pământ în toată plinătatea lui abia la naşterea lui Isus care a fost conceput în sânul Mariei prin puterea sa (cf. Lc 1,35), care a coborât asupra lui la Botezul său în Iordan (cf. In 1,32) şi a acţionat prin puterea lui în activitatea sa publică şi misionară (cf. Lc 4,18).
Însă revărsarea Duhului Sfânt peste orice făptură (care crede, care îl doreşte şi care se roagă pentru primirea lui (cf. Lc 11,13; In 7,37-39)), avea să aibă loc numai după patima, moartea, învierea şi înălţarea lui Isus la cer, adică după încheierea misiunii pământeşti a lui Isus (cf. LG 4). Isus, din plinătatea sa, chiar în ziua învierii sale şi înainte de înălţarea sa la cer, "l-a suflat" pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor, anunţând astfel începutul noii creaţii (cf. In 20,22-23); apoi, după înălţarea sa la cer, în mod solemn, l-a revărsat pe Duhul Sfânt de la Tatăl asuprea Bisericii aflată în rugăciune împreună cu Maria (cf. Fap 1,14), prin limbi de foc, tunete şi vânt puternic, în ziua de Rusalii (cf. Fap 2,1-11); şi va continua să-l reverse în toate zilele până la venirea lui de-a doua (cf. Fap 2,39). Fiecare dintre noi, cei care credem, l-am primit pe Duhul Sfânt odată cu Botezul nostru şi vom continua să-l primim zilnic prin rugăciune, sacramente şi cuvântul divin, până la sfârşitul vieţii noastre, ca să putem împlini cum se lucrările lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt este numit în Biblie cu mai multe nume, iar unul dintre ele este şi cel de "glorie". Cristos a înviat din morţi, prin gloria Tatălui (cf. Rom 6,4). În rugăciunea sa sacerdotală, Isus, îi spune Tatălui: "Eu le-am dat gloria pe care tu mi-ai dat-o" (In 17,22), adică, eu l-am dat lor pe Duhul Sfânt primit de la tine, căci Isus le-a le-a spus apostolilor: "Primiţi pe Duhul Sfânt" (In 20,22). Coborârea Duhului Sfânt asupra Bisericii, a dat nişte semnale bune pentru întreaga omenire: primul semnal bun a fost: că păcatul primilor oameni a fost iertat (cf. Fap 2,28); apoi că dezbinarea de la Babel s-a schimbat în unitatea popoarelor în Biserică (cf. Gen 11,7; Fap 2,5) şi că păgânii lăsaţi un timp în voia pornirii inimilor lor rele (cf. Rom 1,28), acum au fost acceptaţi ca fii (cf. Ef 3,6).
Chiar înainte de Rusalii, Isus, ne-a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care l-a numit "un alt Mângâietor" (primul fiind el Isus), cu misiunea precisă de a-i asista şi ajuta pe ucenici în misiunea lor: "Eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac" (In 14,16). Termenul grecesc "Paracletos" pe care Isus îl utilizează pentru Duhul Sfânt, înseamnă aici: "cel care este chemat să stea alături"; să stea alături ca: mângâietor, avocat, sfetnic, susţinător, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajează în încercări. Apoi Isus ni l-a prezentat ca pe unul care ne luminează mintea, ca unul care ne dezvăluie adevărul, ca unul care ne aduce aminte despre tot ceea ce ne învăţat el şi ne întăreşte ca să dăm mărturie despre el şi despre lucrarea lui la cruce (cf. In 14,26). Duhul Sfânt este suportul divin pentru o viaţă de sfinţenie, de fapte bune şi de misiune. Vai nouă dacă nu vestim evanghelia (cf. 1Cor 9,16). Dar fără Duhul Sfânt nimeni nu poate spune: Isus este Domnul (cf. 1Cor 12,3).
Spre deosebire de Isus care a trebuit să plece la Tatăl, pentru că misiunea lui vizibilă pe pământ a fost una limitată, Duhul Sfânt, Paracletul, Mângâietorul, Luminătorul şi Învăţătorul, trimis de Isus de la Tatăl, va rămâne cu noi ucenicii "în veac", adică va rămâne pe întreaga perioadă a Bisericii, de la Rusalii şi până la a doua lui venire. "Şi eu voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac" (In 14,16). Să rămână mereu cu noi pentru că mereu trebuie să ne sfinţim şi să mărturisim cu toată fiinţa evanghelia împărăţiei (cf. Mc 1,14).
Isus a mai spus că atunci când va veni "Duhul Sfânt, el va da mărturie despre mine" (In 15,26-27) şi "El mă va preamări" ( In 16,14).
Tot despre Duhul Sfânt, Isus a mai spus: "Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 16,26). Astfel, apostolii care pe timpul pătimirii au uitat cele spuse de Isus cu privire la necesitatea pătimirii şi morţii sale pentru mântuire, dar şi cu privire la promisiunea învierii (cf. Lc 24,46), după Rusalii, Duhul Sfânt le-a amintit toate acestea şi i-a învăţat să predice şi să le vădească oamenilor: păcatul, dreptatea şi judecata divină (cf. In 16,7) aşa încât numai într-o zi, trei mii de suflete s-au convertit, au crezut în Isus şi s-au făcut creştini (cf. Fap 2,41).
Lucrările Duhului Sfânt de sfinţire şi de călăuzire a credincioşilor în Biserică sunt atât de multe şi atât de diverse, încât, pentru a le prezenta pe înţeles, trebuie să recurgem la simbolurile şi asemănările Bibliei.
Un prim simbol este vântul sub chipul căruia s-a manifestat astăzi: vântul care duce până departe parfumul florilor; vântul care face polenizarea; vântul care poartă seminţele florilor; vântul care întăreşte rădăcinile pomilor. Duhul Sfânt este "vântul" care a răspândit şi răspândeşte sămânţa şi parfumul evangheliei până la marginile pământului; vântul care întinereşte şi aeriseşte mereu Biserica prin noi fii şi fiice; vântul care întăreşte în prigoane; şi vântul care ţine Mireasa, Biserica, în unire desăvârşită cu Mirele, Isus (cf. Ap 22,17).
O istorioară ce are ca protagonist "vântul" ne spune că într-o zi vântul a luat o sămânţă de păpădie şi a înfipt-o într-o gaură din asfalt. Aceasta, fără să întrebe de ce şi pentru asta, a prins rădăcini acolo, a crescut şi a înflorit. Într-o zi un om descurajat, văzând-o crescută şi înflorită într-o gaură din asfalt, a prins curaj. Suntem noi pătrunşi şi călăuziţi de Duhului Sfânt ca să-i înţelegem lucrările şi să ne trăim astfel viaţa ca să schimbăm şi viaţa altora?
Un al doilea simbol al Duhului Sfânt apărut în prima lectură de astăzi sunt "limbile ca de foc" (Fap 2,3). Ele arătau că cei asupra cărora au venit vor vorbi cu foc şi că vor vesti cu puterea Duhului Sfânt cuvântul Scripturilor (cf. Fap 1,8), cuvânt care, întocmai ca şi focul, curăţă toate lucrurile (cf. Evr 4,12). Faptul că limbile au fost "împărţite" este un indiciu că mărturia acestora avea să fie îndreptată nu numai spre iudei, ci şi spre celelalte popoare. Astăzi persoanele care vorbesc în diferite limbi s-au împuţinat, pentru că, prin Duhul Sfânt, Biserica vorbeşte de acum aproape toate limbile pământului. Acest foc al Duhului Sfânt a venit Isus să-l aducă şi să-l aprindă pe pământ (cf. Lc 12,49).
În multe biserici există scaune sau bănci goale. Aceasta din cauză că membrii nu aduc pe nimeni la Casa Domnului. Datoria păstorului este să umple amvonul, iar a creştinilor este să umple biserica. De ce oare creştinii se mulţumesc să stea într-un colţ, iar celelalte locuri să fie goale? Pentru că nu ard de focul de a evangheliza şi de a aduce oameni la mântuire. Biblia spune: "Cel ce scapă un suflet de la moarte va primi o mare răsplătire" (cf. Dan 12,3; Iac 5,20). Pentru a aduce oameni la mântuirea lui Isus de la cruce, creştinii cei buni au mers până la jertfirea bunurilor şi a vieţii lor (cf. Fap 4,35-37; 7,59-60)
Un alt simbol al Duhului Sfânt este apa. Însuşi Isus l-a asemănat pe Duhul Sfânt cu un izvor abundent care astâmpără orice sete de divin şi care ţâşneşte împreună cu omul credincios spre viaţa veşnică (cf. In 4,14; 7,38-39). Şi aşa cum apa dă viaţă fiinţelor vii şi plantelor, cum ajută plantele şi pomii să rodească după soiul lor, tot astfel Duhul Sfânt dă viaţă nouă şi veşnică celor care cred (cf. Rom 8,11) şi-i va ajuta ca aici pe pământ să aducă roade pentru viaţa cea veşnică. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor (cf. 1Cor 12,7).
Într-o zi, Isus i-a spus lui Nicodim: "Trebuie să te naşti din nou din apă şi din Duh" (In 3,5). Avem nevoie să fim născuţi din apă şi Duh Sfânt şi apoi, în mod constant, să fim curăţaţi zilnic, căci dacă trăim în lume, praful ei se lipeşte de noi. Naşterea este una, spălările sunt mai multe. Şi pentru naşterea din nou şi pentru spălările zilnice, trebuie să-l chemăm pe Isus să le facă. Nimeni nu le poate face singur. Dacă Isus nu le face, nu vom avea parte cu el (cf. In 13,8). Convertire lui Saul arată pe înţelesul tuturor istoria unui om care îi permite lui Dumnezeu să îi schimbe inima (cf. Fap 9,6). Din sclav al păcatului, prin Duhul Sfânt, a devenit fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu (cf. Rom 8,16-17).
Duhul Sfânt ne face copii ai lui Dumnezeu. Ca şi atunci când Duhul Sfânt a venit peste Maria şi a zămislit în mod supranatural un trup nou în sânul ei (cf. Lc 1,35), exact în acelaşi fel Duhul Sfânt vine în noi şi produce în mod supranatural viaţa lui Isus. Noi nu putem face singuri această naştere, aşa cum nu poate o fecioară să zămislească o fiinţă nouă în sânul ei fără Duhul Sfânt. Aşa i s-a întâmplat Mariei, şi aşa ni se va întâmpla şi nouă. Duhul Sfânt vine şi aduce în noi pe Isus. Însă noi trebuie să conlucrăm cu Duhul Sfânt ca Isus zămislit să crească în noi ca în Maria.
Într-un alt loc Isus spune: "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37). Setea este un lucru bun, însă să nu fie după lucrurile lumii, ci după cele ale lui Dumnezeu. În discuţia cu samariteana, era vorba despre o găleată de scos apă şi un izvor (cf. In 4,14). Iar în discuţia cu iudeii din templu, Isus nu mai vorbeşte nici de găleată de scos apă şi nici de izvor, ci vorbeşte de "râuri" de apă vie, de râuri care captează multe izvoare. "Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie" (In 7,38). Râul cel cu multe izvoare este, de fapt, un "fluviu de trecut în înot" (cf. Ez 47,1-8), un fluviu care însănătoşează marea, adică lumea, şi îi dă viaţă. Deci, un fluviu care satisface nu doar nevoile personale, ci şi nevoile altora, care vor fi binecuvântaţi prin viaţa noastră. Priviţi şi vedeţi cum viaţa lui Isus, cum viaţa Mariei şi cum viaţa tuturor sfinţilor, hrănesc şi adapă din belşug vieţile oamenilor şi le schimbă în bine! Iată că prin revărsarea Duhului Sfânt, vieţile noastre însetate şi secate, devin râuri de apă vie, fluvii de apă vie, care vindecă şi dau viaţă lumii. Oare curg prin inima noastră astfel de râuri şi astfel de fluvii de apă vie care vindecă şi înveselesc poporul lui Dumnezeu?
Cineva spunea că "trebuie să-i fim Duhului Sfânt ca o mănuşă pe care o mişcă cum voieşte pentru a face lucruri minunate". Să nu întristăm pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pe care l-am primit la Botez şi pe care îl primim mereu, opunând rezistenţă lucrării sale bune începute în noi (cf. Ps 128,8; Ef 4,30).
Pr. Ioan Lungu
