Iubiţi fraţi şi surori,
În această a şaptea duminică din timpul Paştelui ne-am adunat cu bucurie pentru a celebra o sărbătoare a sfinţeniei. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu care a făcut să strălucească gloria sa, gloria iubirii, asupra martirilor din Otranto, asupra Maicii Laura Montoya şi asupra Maicii Maria Guadalupe Garcia Zavala. Vă salut pe voi toţi care aţi venit pentru această sărbătoare - din Italia, din Columbia, din Mexic, din alte ţări - şi vă mulţumesc!
Vrem să privim la noii sfinţi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu proclamat. Un Cuvânt care ne-a invitat la fidelitatea faţă de Cristos, chiar până la martiriu; ne-a amintit urgenţa şi frumuseţea de a-l duce pe Cristos şi Evanghelia sa tuturor; şi ne-a vorbit despre mărturia carităţii, fără de care chiar martiriul şi misiunea îşi pierd savoarea lor creştină.
Cartea Faptele Apostolilor, când ne vorbeşte despre diaconul Ştefan, primul martir, insistă în a spune că el era un om "plin de Duhul Sfânt" (6,5; 7,55). Ce înseamnă asta? Înseamnă că era plin de iubirea lui Dumnezeu, că toată persoana sa, viaţa sa era însufleţită de Duhul lui Cristos înviat, aşa încât să-l urmeze pe Isus cu fidelitate totală, până la dăruirea de sine.
Astăzi Biserica propune spre veneraţia noastră o ceată de martiri, care au fost chemaţi împreună la mărturia supremă a Evangheliei, în 1480. Circa opt sute de persoane, care au supravieţuit asedierii şi invadării oraşului Otranto, au fost decapitate pe lângă acel oraş. Au refuzat să-şi renege propria credinţă şi au murit mărturisindu-l pe Cristos înviat. Unde au găsit forţa pentru a rămâne fideli? Tocmai în credinţă, care ne face să vedem dincolo de limitele privirii noastre umane, dincolo de graniţa vieţii pământeşti, ne face să contemplăm "cerurile deschise" - cum spune sfântul Ştefan - şi pe Cristos viu la dreapta Tatălui. Dragi prieteni, să păstrăm credinţa pe care am primit-o şi care este adevărata noastră comoară, să reînnoim fidelitatea noastră faţă de Domnul, chiar şi în mijlocul obstacolelor şi al neînţelegerilor; Dumnezeu va face să nu ne lipsească niciodată puterea şi seninătatea.
În timp ce îi venerăm pe martirii din Otranto, să-i cerem lui Dumnezeu să-i sprijine pe atâţia creştini care, chiar în aceste timpuri şi în atâtea părţi ale lumii, acum, încă îndură violenţe şi să le dea curajul fidelităţii şi de a răspunde la rău cu binele.
Al doilea gând îl putem scoate din cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat în Evanghelie: "Mă rog pentru aceia care vor crede în mine, prin cuvântul lor; ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi" (In 17,20). Sfânta Laura Montoya a fost instrument de evanghelizare mai întâi ca învăţătoare şi apoi ca mamă spirituală a indigenilor, cărora le-a revărsat speranţă, primindu-i cu iubirea învăţată de la Dumnezeu şi ducându-i la El cu o eficacitate pedagogică ce respecta cultura lor şi nu se opunea ei. În opera sa de evanghelizare, Maica Laura s-a făcut într-adevăr toată pentru toţi, conform expresiei sfântului Paul (cf. 1Cor 9,22). Şi astăzi fiicele sale spirituale trăiesc şi duc Evanghelia în locurile cele mai ascunse şi nevoiaşe, ca un fel de avangardă a Bisericii.
Această primă sfântă născută în frumoasa ţară columbiană ne învaţă să fim generoşi cu Dumnezeu, să nu trăim credinţa singuri - ca şi cum ar fi posibil să se trăiască credinţa în mod izolat - ci s-o comunică, să ducem bucuria Evangheliei cu cuvântul şi mărturia vieţii în orice loc în care ne aflăm. În orice loc în care trăim să iradiem această viaţă a Evangheliei! Ne învaţă să vedem faţa lui Isus reflectată în celălalt, să învingem indiferenţa şi individualismul, care corodează comunităţile creştine şi corodează inima noastră şi ne învaţă să-i primim pe toţi fără prejudecăţi, fără discriminări, fără reticenţe, cu iubire sinceră, dăruindu-le ceea ce este mai bun în noi şi mai ales împărtăşind cu ei ceea ce avem mai preţios, care nu sunt operele noastre sau organizaţiile noastre, nu! Ceea ce avem mai preţios este Cristos şi Evanghelia sa.
În sfârşit, un al treilea gând. În Evanghelia de astăzi, Isus îl roagă pe Tatăl cu aceste cuvinte: "Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei" (In 17,26). Fidelitatea martirilor până la moarte şi proclamarea Evangheliei la toţi se înrădăcinează, îşi au rădăcina lor în iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt (cf. Rom 5,5) şi în mărturia pe care trebuie s-o dăm despre această iubire în viaţa noastră zilnică. Sfânta Maria Guadalupe Garcia Zavala ştia bine acest lucru. Renunţând la o viaţă comodă - câtă daună aduce viaţa comodă, bunăstarea; "îmburghezirea" inimii ne paralizează -, renunţând la o viaţă comodă pentru a urma chemarea lui Isus, învăţa să iubească sărăcia, pentru a-i putea iubi mai mult pe cei săraci şi pe cei bolnavi. Maica Lupita îngenunchea pe pavimentul spitalului în faţa bolnavilor şi a celor abandonaţi pentru a-i sluji cu duioşie şi compasiune. Şi asta se numeşte: "a atinge trupul lui Cristos". Săracii, abandonaţii, bolnavii, marginalizaţii sunt trupul lui Cristos. Şi Maica Lupita atingea trupul lui Cristos şi ne-a învăţat acest mod de a acţiona: să nu ne ruşinăm, să nu ne fie frică, să nu simţim repugnanţă să "atingem trupul lui Cristos"! Maica Lupita a înţeles ce anume înseamnă acest "a atinge trupul lui Cristos". Şi astăzi fiicele sale spirituale încearcă să reflecteze iubirea lui Dumnezeu în operele de caritate, fără a precupeţi sacrificii şi înfruntând cu blândeţe, cu perseverenţă apostolică (hypomon?), suportând cu curaj orice obstacol.
Această nouă sfântă mexicană ne invită să iubim aşa cum ne-a iubit Isus şi asta comportă să nu ne închidem în noi înşine, în propriile probleme, în propriile idei, în propriile interese, în această mică lume care ne aduce atâta daună, ci să ieşim şi să mergem în întâmpinarea celui care are nevoie de atenţie, de înţelegere, de ajutor, pentru a-i duce apropierea călduroasă a iubirii lui Dumnezeu, prin gesturi de delicateţe, de afecţiune sinceră şi de iubire.
Fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Evanghelia sa, pentru a o vesti cu cuvântul şi cu viaţa, mărturisind iubirea lui Dumnezeu cu iubirea noastră, cu caritatea noastră faţă de toţi: sunt exemple luminoase şi învăţături pe care ni le oferă sfinţii proclamaţi astăzi, dar care trezesc şi întrebări puse vieţii noastre: Cum sunt eu fidel faţă de Cristos? Să ducem cu noi această întrebare, pentru a ne gândi la ea în timpul zilei: cum sunt eu fidel faţă de Cristos? Sunt capabil să "arăt" credinţa mea cu respect, dar şi cu curaj? Sunt atent faţă de ceilalţi, îmi dau seama de cel care este în nevoie, văd în toţi fraţi şi surori care trebuie iubiţi? Să cerem, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a noilor sfinţi, ca Domnul să umple viaţa noastră cu bucuria iubirii sale. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu