Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Luxemburg şi Belgia
(26-29 septembrie 2024)
Papa Francisc în Belgia: Omilia la Sfânta Liturghie
Stadionul "Regele Baudouin" (Bruxelles), duminică, 29 septembrie 2024
|
| © Vatican Media |
La început deschiderea. Ne vorbesc despre asta prima lectură şi evanghelia, arătându-ne acţiunea liberă a Duhului Sfânt care, în relatarea exodului, umple cu darul său de profeţie nu numai pe bătrânii care au mers cu Moise la cortul întâlnirii, ci şi doi bărbaţi care au rămas în tabără.
Asta ne face să ne gândim, pentru că, dacă într-un prim moment era scandaloasă absenţa lor în grupul celor aleşi, după darul Duhului este scandalos a le interzice să exercite misiunea pe care, cu toate acestea, au primit-o. Înţelege bine asta Moise, om umil şi înţelept, care cu minte şi inimă deschise spune: "De-ar fi tot poporul Domnului profeţi! Şi de-ar pune Domnul duhul său peste ei!" (Num 11,29). Foarte frumos auspiciu!
Sunt cuvinte înţelepte, care sunt preludiu la ceea ce Isus afirmă în evanghelie (cf. Mc 9,38-43.45.47-48). Aici scena se desfăşoară la Cafarnaum, iar discipolii ar vrea, la rândul lor, să împiedice un om să alunge diavolii în numele Învăţătorului, pentru că - afirmă ei - "nu ne urmează" (Mc 9,38), adică "nu este în grupul nostru". Ei gândesc aşa: "Cine nu ne urmează, cine nu este «dintre ai noştri» nu poate face minuni, nu are dreptul la asta". Însă Isus îi surprinde - ca întotdeauna, Isus ne surprinde mereu - şi pe aceştia îi surprinde şi îi ceartă, invitându-i să meargă dincolo de schemele lor, să nu "se scandalizeze" de libertatea lui Dumnezeu. Le spune: "Nu-l opriţi [...], pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Mc 9,39-40).
Să observăm bine aceste două scene, cea a lui Moise şi cea a lui Isus, pentru că se referă şi la noi şi la viaţa noastră creştină. De fapt, toţi, cu Botezul, am primit o misiune în Biserică. Dar este vorba de un dar, nu de un titlu de laudă. Comunitatea credincioşilor nu este un cerc de privilegiaţi, este o familie de mântuiţi, şi noi nu suntem trimişi să ducem evanghelia în lume pentru meritele noastre, ci prin harul lui Dumnezeu, prin milostivirea sa şi prin încrederea care, dincolo de toate limitele şi păcatele noastre, el continuă să o aibă în noi cu iubire de Tată, văzând în noi ceea ce noi înşine nu reuşim să observăm. Pentru aceasta ne cheamă, ne trimite şi ne însoţeşte cu răbdare zi de zi.
Şi atunci, dacă vrem să cooperăm, cu iubire deschisă şi grijulie, la acţiunea liberă a Duhului fără a fi scandal, obstacol pentru nimeni cu îngâmfarea noastră şi rigiditatea noastră, avem nevoie să desfăşurăm misiunea noastră cu umilinţă, recunoştinţă şi bucurie. Nu trebuie să ne supărăm, ci mai degrabă să ne bucurăm de faptul că şi alţii pot să facă ceea ce facem noi, ca să crească împărăţia lui Dumnezeu şi pentru a ne afla cu toţii uniţi, într-o zi, în braţele Tatălui.
Şi asta ne duce la al doilea cuvânt: comuniune. Despre el ne vorbeşte Sfântul Iacob în lectura a doua (cf. Iac 5,1-6) cu două imagini puternice: bogăţiile care se strică (cf. v. 3) şi protestele secerătorilor care ajung la urechile Domnului (cf. v. 4). Ne aminteşte, astfel, că singura cale a vieţii este cea a darului, a iubirii care uneşte în împărtăşire. Calea egoismului generează numai închideri, ziduri şi obstacole - "scandaluri", întocmai -, înlănţuindu-ne de lucruri şi îndepărtându-ne de Dumnezeu şi de fraţi.
Egoismul, ca tot ceea ce împiedică iubirea, este "scandalos", pentru că îi striveşte pe cei mici, umilind demnitatea persoanelor şi sufocând strigătul săracilor (cf. Ps 9,13). Şi acest lucru era valabil în timpurile Sfântului Paul ca şi astăzi pentru noi. Să ne gândim, de exemplu, la ceea ce se întâmplă atunci când se pun la baza vieţii fiecăruia şi a comunităţilor numai principiile interesului şi numai logicile de piaţă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 54-58). Se creează o lume în care nu mai există spaţiu pentru cel care este în dificultate, nici nu există milostivire pentru cel care greşeşte, nici compasiune pentru cel care suferă şi nu se descurcă. Nu există.
Să ne gândim la ceea ce se întâmplă atunci când cei mici sunt scandalizaţi, loviţi, abuzaţi de cei care ar trebui să aibă grijă de ei, la rănile de durere şi de neputinţă înainte de toate în victime, dar şi în familiile lor şi în comunitate. Cu mintea şi cu inima mă întorc la istoriile câtorva dintre aceşti "mici" pe care i-am întâlnit alaltăieri. I-am auzit, am auzit suferinţa lor de abuzaţi şi o repet aici: în Biserică este loc pentru toţi, toţi, toţi, dar toţi vom fi judecaţi şi nu este loc pentru abuz, nu este loc pentru acoperirea abuzului. Cer tuturor: Nu acoperiţi abuzurile! Cer episcopilor: Nu acoperiţi abuzurile! A-i condamna pe abuzatori şi a-i ajuta să se vindece de această boală a abuzului. Răul nu se ascunde: răul trebuie adus la suprafaţă, ca să se ştie, aşa cum au făcut unii abuzaţi şi cu curaj. Ca să se ştie. Şi ca să fie judecat abuzatorul. Ca să fie judecat abuzatorul, fie laică, laic, preot sau episcop: ca să fie judecat.
Cuvântul lui Dumnezeu este clar: spune că "protestele secerătorilor" şi "strigătul săracilor" nu se pot ignora, nu se pot şterge, ca şi cum ar fi notă distonată în concertul perfect al lumii bunăstării, nici nu se pot atenua cu vreo formă de asistenţialism de faţadă. Dimpotrivă, sunt glas viu al Duhului, ne amintesc cine suntem - toţi suntem sărmani păcătoşi, toţi, cel dintâi eu -; şi persoanele abuzate sunt un plâns care se ridică la cer, care atinge sufletul, care ne face să ne ruşinăm şi ne cheamă să ne convertim. Să nu împiedicăm glasul lor profetic, reducându-l la tăcere cu indiferenţa noastră. Să ascultăm ceea ce spune Isus în evanghelie: departe de noi ochiul scandalos, care îl vede pe cel lipsit şi se întoarce în cealaltă parte! Departe de noi mâna scandaloasă, care se închide ca un pumn pentru a ascunde comorile sale şi se retrage avidă în buzunare! Bunica mea spunea: "Diavolul intră prin buzunare". Acea mână care loveşte pentru a săvârşi un abuz sexual, un abuz de putere, un abuz de conştiinţă împotriva celui care este mai slab. Şi câte cazuri de abuz avem în istoria noastră, în societatea noastră! Departe de noi piciorul scandalos, care aleargă repede nu pentru a se apropia de cel care suferă, ci pentru "a trece mai departe" şi a sta la distanţă! Departe toate acestea: departe de noi! Nimic bun şi solid nu se construieşte aşa! Şi o întrebare care mie îmi place să o pun persoanelor: "Tu dai de pomană?" - "Da, părinte, da!" - "Şi spune-mi, când dai de pomană, atingi mâna persoanei lipsite sau o arunci aşa şi priveşti în cealaltă parte? Tu priveşti ochii persoanelor care suferă?". Să ne gândim la asta.
Dacă vrem să semănăm pentru viitor, şi la nivel social şi economic, ne va face bine să punem din nou la baza alegerilor noastre evanghelia milostivirii. Isus este milostivirea. Noi toţi, toţi, am fost milostiviţi. Altminteri, oricât de impunători am fi aparent, monumentele opulenţei noastre vor fi mereu coloşi cu picioarele din lut (cf. Dan 2,31-45). Să nu ne înşelăm: fără iubire nimic nu durează, totul dispare, se destramă, şi ne lasă prizonieri ai unei vieţi care ne scapă, goală şi fără sens, ai unei lumi inconsistente care, dincolo de faţade, a pierdut orice credibilitate, pentru ce? Pentru că i-a scandalizat pe cei mici.
Şi astfel ajungem la al treilea cuvânt: mărturie. Putem să ne inspirăm, în această privinţă, din viaţa şi din opera Anei a lui Isus, Ana de Lobera, în ziua beatificării sale. Această femeie a fost, în Biserica din timpul său, printre protagonistele unei mari mişcări de reformă, pe urmele unei "uriaşe a spiritului" - Tereza de Avila -, ale cărei idealuri le-a răspândit în Spania, în Franţa şi chiar aici, la Bruxelles, şi în acelea care atunci erau numite Ţările de Jos Spaniole.
Într-un timp marcat de scandaluri dureroase, înăuntrul şi în afara comunităţii creştine, ea şi însoţitoarele sale, cu viaţa lor simplă şi săracă, făcută din rugăciune, din muncă şi din caritate, au ştiut să readucă la credinţă atâtea persoane, până acolo încât cineva a definit fundaţia lor în acest oraş ca un "magnet spiritual".
Din alegere, nu a lăsat scrieri. În schimb, s-a angajat să pună în practică ceea ce învăţase la rândul său (cf. 1Cor 15,3), şi cu modul său de a trăi a contribuit să ridice Biserica într-un moment de mare dificultate.
Aşadar, să primim cu recunoştinţă modelul de "sfinţenie la feminin" pe care ni l-a lăsat (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 12), delicat şi puternic, făcut din deschidere, din comuniune şi din mărturie. Să ne recomandăm rugăciunii sale, să-i imităm virtuţile şi să reînnoim cu ea angajarea noastră de a merge împreună pe urmele Domnului.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
