Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 august 2023
Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 18. Vestirea în limba maternă: Sfântul Juan Diego, mesager al Fecioarei de Guadalupe
|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În parcursul nostru spre redescoperirea pasiunii pentru vestirea evangheliei, pentru a vedea cum zelul apostolic, această pasiune pentru a vesti evanghelia, s-a dezvoltat în istoria Bisericii -, în acest parcurs să privim astăzi la Americi. Aici, evanghelizarea are un izvor mereu viu: Guadalupe. Este un izvor viu. Mexicanii sunt bucuroşi! Desigur, evanghelia ajunsese acolo deja înaintea acelor apariţii, dar, din păcate, fusese însoţită şi de interese lumeşti. În loc de a parcurge calea înculturării, fusese parcursă prea des calea grăbită de a transplanta şi a impune modele preconstituite - europene, de exemplu -, fiind lipsită de respect faţă de populaţiile indigene. În schimb, Fecioara de Guadalupe apare îmbrăcată cu hainele autohtonilor, vorbeşte limba lor, primeşte şi iubeşte cultura locului: Maria este Mamă, iar şi sub mantia ei găseşte loc fiecare fiu. În ea, Dumnezeu s-a făcut trup şi, prin Maria, continuă să se întrupeze în viaţa popoarelor. De fapt, Sfânta Fecioară Maria îl vesteşte pe Dumnezeu în limba maternă, aceea pe care noi o înţelegem bine. Evanghelia se transmite în limba maternă. Şi eu aş vrea să le spun mulţumesc atâtor mame şi atâtor bunici care au transmis-o copiilor şi nepoţilor: credinţa trece cu viaţa; pentru aceasta, mamele şi bunicile sunt primele vestitoare. Aplauze pentru mame şi pentru toate bunicile! Şi evanghelia se comunică, aşa cum arată Maria, în simplitate: întotdeauna, Sfânta Fecioară Maria îi alege pe cei simpli, pe colina Tepeyac în Mexic, ca şi la Lourdes şi la Fatima: vorbindu-le, vorbeşte fiecăruia, cu un limbaj adaptat tuturor, cu un limbaj comprehensibil, ca acela al lui Isus.
Aşadar, să ne oprim asupra mărturiei Sfântului Juan Diego, care este mesagerul, este tânărul, este indigenul care a primit revelaţia Mariei: mesagerul Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe. El era o persoană umilă, un indian din popor: asupra lui se îndreaptă privirea lui Dumnezeu, căruia îi place să facă minuni prin cei mici. Juan Diego venise la credinţă atunci când era deja adult şi căsătorit. În decembrie 1531 are circa 55 de ani. În timp ce este pe drum, vede pe o înălţime pe Născătoarea de Dumnezeu, care îl cheamă cu duioşie. Şi cum îl cheamă Sfânta Fecioară Maria? "Micul meu fiu preaiubit, Juanito" (Nican Mopohua, 23). După aceea, îl trimite la episcop pentru a cere să construiască un templu chiar acolo, unde apăruse ea. Juan Diego, simplu şi disponibil, merge cu generozitatea inimii sale curate, dar trebuie să facă o aşteptare lungă. În sfârşit, vorbeşte cu episcopul, dar nu este crezut. Uneori, noi, episcopii... O întâlneşte din nou pe Sfânta Fecioară Maria, care îl mângâie şi îi cere să încerce din nou. Indianul se întoarce la episcop şi, cu mare trudă, îl întâlneşte, dar acesta, după ce l-a ascultat, îl lasă să plece şi trimite oameni pentru a-l urmări. Iată truda, încercarea vestirii: în pofida zelului, vin neprevăzutele, uneori de la Biserica însăşi. De fapt, pentru a vesti nu este suficient a mărturisi binele, ci trebuie ştiut să se suporte răul. Să nu uităm asta: este foarte important; pentru a vesti evanghelia nu este suficient a mărturisi binele, ci trebuie ştiut să se suporte răul. Un creştin face binele, dar suportă răul. Ambele merg împreună, aşa este viaţa. Şi astăzi, în atâtea locuri, pentru a încultura evanghelia şi a evangheliza culturile este nevoie de statornicie şi răbdare, este nevoie să nu ne temem de conflicte, să nu ne pierdem cumpătul. Mă gândesc la o ţară unde creştinii sunt persecutaţi, pentru că sunt creştini şi nu pot să practice religia lor bine şi în pace. Juan Diego, descurajat pentru că episcopul îl amâna, îi cere Sfintei Fecioare Maria să-l scutească şi să angajeze pe cineva mai stimat şi capabil decât el, dar este invitat să persevereze. Există mereu riscul unei anumite capitulări în vestire: un lucru nu merge şi ne dăm înapoi, descurajându-ne şi refugiindu-ne eventual în propriile certitudini, în grupuri mici şi în unele devoţiuni intimiste. În schimb, Sfânta Fecioară Maria, în timp ce ne mângâie, ne face să mergem înainte şi astfel ne face să creştem, ca o mamă bună care, în timp ce urmăreşte paşii fiului, îl lansează în provocările lumii.
Juan Diego, încurajat astfel, se întoarce la episcop, care îi cere un semn. Sfânta Fecioară Maria i-l promite şi îl întăreşte cu aceste cuvinte: "Să nu se tulbure faţa ta, inima ta: [...] Oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?" (ibid., 118-119). Este frumos acest lucru; Sfânta Fecioară Maria, de atâtea ori când suntem în dezolare, în tristeţe, în dificultate, ne spune şi nouă asta, în inimă: "Oare nu sunt aici eu, care sunt Mama ta?". Ea este mereu aproape pentru a ne mângâia şi a ne da forţa pentru a merge înainte. După aceea îi cere să meargă pe înălţimea uscată a dealului pentru a culege flori. Este iarnă, dar, cu toate acestea, Juan Diego găseşte flori foarte frumoase, le pune în mantie şi le oferă Născătoarei de Dumnezeu, care îl invită să le ducă episcopului ca dovadă. El merge, îşi aşteaptă rândul cu răbdare şi, în sfârşit, în faţa episcopului, deschide tilma sa - care este ceea ce foloseau indigenii pentru a se acoperi -; deschide tilma sa, arătând florile, şi iată: pe ţesătura mantiei apare imaginea Sfintei Fecioare Maria, aceea extraordinară şi vie pe care o cunoaştem noi, în ochii căreia încă sunt impregnaţi protagoniştii de atunci. Iată surpriza lui Dumnezeu: când există disponibilitate, când există ascultare, el poate împlini ceva neaşteptat, în timpurile şi în modurile pe care nu le putem prevedea. Şi astfel, sanctuarul cerut de Fecioară este construit, iar astăzi se poate vizita.
Juan Diego lasă toate şi, cu permisiunea episcopului, îşi dedică viaţa sanctuarului. Primeşte pelerinii şi îi evanghelizează. Este ceea ce se întâmplă în sanctuarele mariane, destinaţie de pelerinaje şi locuri de vestire, unde fiecare se simte acasă - pentru că este casa mămicii, este casa mamei - şi dovedeşte nostalgia de casă, adică nostalgia de locul în care se află Mama, cerul. Acolo, credinţa se primeşte în mod simplu, credinţa se primeşte în mod genuin, în mod popular, iar Sfânta Fecioară Maria, cum i-a spus lui Juan Diego, ascultă plângerile noastre şi îngrijeşte suferinţele noastre (cf. ibid., 32). Să învăţăm asta: când există dificultăţi în viaţă, să mergem la Mama; şi când viaţa este fericită, să mergem la Mama, ca să împărtăşim şi asta. Avem nevoie să mergem în aceste oaze de mângâiere şi de milostivire, unde credinţa se exprimă în limba maternă; unde depunem trudele vieţii în braţele Sfintei Fecioare Maria şi ne întoarcem, ca să trăim cu pacea în inimă, probabil cu pacea copiilor.
_________
Să încredinţăm mijlocirii Sfântului Bartolomeu şi iubita Ucraina, aşa de dur încercată de război. Fraţilor şi surorilor, să ne rugăm pentru fraţii şi surorile ucraineni: suferă mult. Atâţia copii dispăruţi, atâţia oameni morţi. Să ne rugăm, vă rog! Să nu uităm martirizata Ucraina. Astăzi este o dată semnificativă pentru ţara lor.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
