Vatican: Discursul Sfântului Părinte adresat participanţilor la Întâlnirea Eclezială a Diecezei de Roma (luni, 17 iunie 2013)

Luni, 17 iunie 2013, la ora 19.30, Sfântul Părinte Francisc a inaugurat, în aula "Paul al VI-lea" din Vatican, Întâlnirea Eclezială care încheie anul pastoral al Diecezei de Roma (17-19 iunie) şi care are ca temă: "«Cristoase, tu ne eşti necesar!» - Responsabilitatea celor botezaţi în vestirea lui Isus Cristos".

Înainte de intra în aula "Paul al VI-lea", papa i-a salutat pe participanţii care, negăsind loc în Sala Nervi, au urmărit întâlnirea din piaţa din faţă, prin intermediul unui mare ecran.

Publicăm în continuare cateheza Sfântului Părinte Francisc, cu titlul "Eu nu mă ruşinez de evanghelie".

* * *

Bună seara tuturor, iubiţi fraţi şi surori!

Apostolul Paul termina acest text din scrisoarea sa adresată strămoşilor noştri cu aceste cuvinte: nu mai sunteţi sub Lege, ci sub har. Şi aceasta este viaţa noastră: a merge sub har, pentru că Domnul ne-a iubit, ne-a mântuit, ne-a iertat. Totul a făcut Domnul şi acesta este harul, harul lui Dumnezeu. Noi suntem în drum sub harul lui Dumnezeu, care a venit la noi, în Isus Cristos care ne-a mântuit. Însă acest lucru ne deschide spre un orizont mare, şi asta este pentru noi bucurie. "Voi numai sunteţi sub Lege, ci sub har". Ce înseamnă acest "a trăi sub har"? Vom încerca să explicăm ceva din ce anume înseamnă a trăi sub har. Este bucuria noastră, este libertatea noastră. Noi suntem liberi. De ce? Pentru că trăim sub har. Noi nu mai suntem sclavi ai Legii: suntem liberi pentru că Isus Cristos ne-a eliberat, ne-a dat libertatea, acea libertate deplină de fii ai lui Dumnezeu, care trăim sub har. Aceasta este o comoară. Vom încerca să explicăm un pic acest mister atât de frumos, atât de mare: a trăi sub har.

Anul acesta aţi lucrat mult asupra Botezului şi asupra reînnoirii pastoraţiei post-baptismale. Botezul, această trecere de la "sub Lege" la "sub har", este o revoluţie. Sunt mulţi revoluţionarii în istorie, au fost mulţi. Dar niciunul n-a avut forţa acestei revoluţii pe care ne-a adus-o Isus: o revoluţie pentru a transforma istoria, o revoluţie care schimbă în profunzime inima omului. Revoluţiile din istorie au schimbat sistemele politice, economice, însă niciuna dintre ele n-a modificat cu adevărat inima omului. Adevărata revoluţie, aceea care transformă radical viaţa, a săvârşit-o Isus Cristos prin Învierea sa: Crucea şi Învierea. Şi Benedict al XVI-lea spunea, despre această revoluţie, că "este cea mai mare schimbare din istoria omenirii". Dar să ne gândim la asta: este cea mai mare schimbare din istoria omenirii, este o adevărată revoluţie şi noi suntem revoluţionare şi revoluţionari ai acestei revoluţii, pentru că noi mergem pe acest drum al celei mai mari schimbări din istoria omenirii. Un creştin, dacă nu este revoluţionar, în acest timp, nu este creştin! Trebuie să fie revoluţionar prin har! Tocmai harul pe care Tatăl ni-l dă prin Isus Cristos răstignit, mort şi înviat face din noi revoluţionari, pentru că - şi-l citez din nou pe Benedict - "este cea mai mare schimbare din istoria omenirii". Pentru că schimbă inima. Profetul Ezechiel spunea asta: "Voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne". Şi aceasta este experienţa pe care o trăieşte Apostolul Paul: după ce l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului, schimbă radical perspectiva sa de viaţă şi primeşte Botezul. Dumnezeu transformă inima lui! Dar gândiţi-vă: un persecutor, unul care urmărea Biserica şi pe creştini, devine un sfânt, un creştin până la oase, chiar un creştin adevărat! Înainte era un persecutor violent, acum devine un apostol, un martor curajos al lui Isus Cristos, până acolo încât nu-i este frică să îndure martiriul. Acel Saul care voia să ucidă pe cei care vesteau Evanghelia, la sfârşit îşi dă viaţa pentru a vesti Evanghelia. Aceasta este schimbarea, cea mai mare schimbare despre care ne vorbea Papa Benedict. Îţi schimbă inima, din păcătos - din păcătos: toţi suntem păcătoşi - te transformă în sfânt. Vreunul dintre noi nu este păcătos? Dacă ar fi cineva, să ridice mâna! Toţi suntem păcătoşi, toţi! Toţi, dacă noi primim harul lui Isus Cristos, El schimbă inima noastră şi din păcătoşi ne face sfinţi. Pentru a deveni sfinţi nu este necesar să rotim ochii şi să privim acolo, sau să avem un pic o faţă de iconiţă! Nu, nu, nu este necesar acest lucru! Un singur lucru este necesar pentru a deveni sfinţi: să primim harul pe care Tatăl ni-l dă în Isus Cristos. Iată, acest har schimbă inima noastră. Noi continuăm să fim păcătoşi, pentru că toţi suntem slabi, dar şi cu acest har care ne face să simţim că Domnul este bun, că Domnul este milostiv, că Domnul ne aşteaptă, că Domnul ne iartă, acest har mare, care schimbă inima noastră.

Şi, spunea profetul Ezechiel, că dintr-o inimă de piatră o schimbă într-o inimă de carne. Ce înseamnă asta? O inimă care iubeşte, o inimă care suferă, o inimă care se bucură cu alţii, o inimă plină de duioşie faţă de cel care, având imprimate rănile vieţii, se simte la periferia societăţii. Iubirea este cea mai mare forţă de transformare a realităţii, pentru că dărâmă zidurile egoismului şi umple gropile care ne ţine depărtaţi unii de alţii. Şi aceasta este iubirea care vine dintr-o inimă schimbată, dintr-o inimă de piatră care este transformată într-o inimă de carne, o inimă umană. Şi acest lucru îl face harul, harul lui Isus Cristos pe care noi toţi l-am primit. Vreunul dintre voi ştie cât costă harul? Unde se vinde harul? Unde pot să cumpăr harul? Nimeni nu ştie să spună asta: nu. Merg să-l cumpăr de la secretariatul parohial, oare acolo se vinde harul? Vreun preot vinde harul? Ascultaţi bine asta: harul nu se cumpără şi nu se vinde; este un cadou al lui Dumnezeu în Isus Cristos. Isus Cristos ne dă harul. Este unicul care ne dă harul. Este un cadou: ni-l oferă, nouă. Să-l luăm. Este frumos acest lucru. Iubirea lui Isus este aşa: ne dă harul gratuit, gratuit. Şi noi trebuie să-l dăm fraţilor, surorilor, gratuit. Este un pic trist atunci când cineva întâlneşte pe unii care vând harul: în istoria Bisericii uneori s-a întâmplat asta şi a făcut atâta rău, atâta rău. Însă harul nu se poate vinde: îl primeşti gratuit şi îl dai gratuit. Şi acesta este harul lui Isus Cristos.

În mijlocul atâtor dureri, atâtor probleme care sunt aici, la Roma, există oameni care trăiesc fără speranţă. Fiecare dintre noi se poate gândi, în tăcere, la persoanele care trăiesc fără speranţă şi sunt cufundate într-o profundă tristeţe din care încearcă să iasă crezând că găsesc fericirea în alcool, în droguri, în jocurile de noroc, în puterea banului, în sexualitatea fără reguli... Dar ajung şi mai dezamăgiţi şi uneori îşi răbufnesc furia lor faţă de viaţă cu comportamente violente şi nedemne de om. Câte persoane triste, câte persoane triste, fără speranţă! Gândiţi-vă şi la atâţia tineri care, după ce au experimentat atâtea lucruri, nu găsesc sens vieţii şi caută sinuciderea, ca soluţie. Voi ştiţi câte sinucideri de tineri sunt astăzi în lume? Cifra este mare! De ce? Nu au speranţă. Au încercat atâtea lucruri şi societatea, care este crudă - este crudă! - nu-ţi poate da speranţă. Speranţa este ca harul: nu se poate cumpăra, este un dar al lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să oferim speranţa creştină cu mărturia noastră, cu libertatea noastră, cu bucuria noastră. Cadoul harului pe care ni-l oferă Dumnezeu aduce speranţa. Noi, care avem bucuria de a ne da seama că nu suntem orfani, că avem un Tată, putem fi indiferenţi faţă de acest oraş care ne cere, poate şi inconştient, fără să ştie asta, o speranţă care să-l ajute să privească viitorul cu mai mare încredere şi seninătate? Noi nu putem să fim indiferenţi. Dar cum putem face asta? Cum putem să mergem înainte şi să oferim speranţa? A merge pe drum spunând: "Eu am speranţa"? Nu! Cu mărturia voastră, cu zâmbetul vostru, să spuneţi: "Eu cred că am un Tată". Vestirea Evangheliei este aceasta: cu cuvântul meu, cu mărturia mea să spun: "Eu am un Tată. Nu suntem orfani. Avem un Tată", şi să împărtăşesc această filiaţie cu Tatăl şi cu toţi ceilalţi. "Părinte, acum înţeleg: e vorba de a-i convinge pe ceilalţi, de a face prozeliţi!". Nu: nicidecum. Evanghelia este ca sămânţa: tu o semeni, o semeni cu cuvântul tău şi cu mărturia ta. Şi apoi, nu faci statistica modului în care s-a întâmplat asta: face asta Dumnezeu. El face să crească această sămânţă; dar trebuie să semănăm cu acea certitudine că apa o dă El, creşterea o dă El. Şi noi nu recoltăm: recoltarea o face un alt preot, un alt laic, o altă laică, un altul va face asta. Însă bucuria de a semăna cu mărturia, deoarece cu cuvântul nu e suficient, nu e suficient. Cuvântul fără mărturie este aer. Cuvintele nu sunt suficiente. Adevărata mărturie pe care o spune Paul.

Vestirea Evangheliei este destinată înainte de toate săracilor, celor care duc adesea lipsă de cele necesare pentru a duce o viaţă demnă. Lor celor dintâi le este vestit mesajul fericit că Dumnezeu îi iubeşte cu predilecţie şi vine să-i viziteze prin faptele de caritate pe care discipolii lui Cristos le fac în numele său. Înainte de toate, a merge la săraci: acesta este primul lucru. În momentul judecăţii finale, putem citi în Matei 25, toţi vom fi judecaţi despre asta. Însă, după aceea, unii cred că mesajul lui Isus este destinat celor care nu au o pregătire culturală. Nu! Nu! Apostolul afirmă cu putere că Evanghelia este pentru toţi, şi pentru cei inteligenţi. Înţelepciunea, care derivă din Înviere, nu se opune înţelepciunii umane ci, dimpotrivă, o purifică şi o înalţă. Biserica a fost mereu prezentă în locurile în care se elaborează cultura. Însă primul pas este mereu prioritatea dată săracilor. Dar trebuie să mergem şi la frontierele intelectului, a culturii, a înălţimii dialogului, a dialogului care face pacea, a dialogului intelectual, a dialogului raţional. Evanghelia este pentru toţi! Acest lucru de a merge spre săraci nu înseamnă că noi trebuie să devenim pauperişti, sau un fel de "cerşetori spirituali"! Nu, nu, nu înseamnă asta! Înseamnă că trebuie să mergem spre carnea lui Isus care suferă, dar suferă şi carnea lui Isus a celor care nu-l cunosc cu studiul lor, cu inteligenţa lor, cu cultura lor. Trebuie să mergem acolo! De aceea, mie îmi place să folosesc expresia "a merge spre periferii", periferiile existenţiale. Toţi, toţi aceia, de la sărăcia fizică şi reală la sărăcia intelectuală, care şi ea este reală. Toate periferiile, toate intersecţiile drumurilor: a merge acolo. Şi acolo, a semăna sămânţa Evangheliei, cu cuvântul şi cu mărturia.

Şi asta înseamnă că noi trebuie să avem curaj. Paul al VI-lea spunea că el nu-i înţelegea pe creştinii descurajaţi: nu-i înţelegea. Aceşti creştini trişti, neliniştiţi, aceşti creştini despre care unul se gândeşte dacă ei cred în Cristos sau în "zeiţa plângere": nu se ştie niciodată. În toate zilele se plâng, se plâng; şi cum merge lumea, uite, ce calamităţi, calamităţile. Dar, gândiţi-vă: lumea nu este mai rea decât în urmă cu cinci secole! Lumea este lumea; mereu a fost lumea. Şi când unul se plânge: şi merge aşa, nu se poate face nimic, ah tineretul... Vă pun o întrebare: voi cunoaşteţi astfel de creştini? Există, există! Însă creştinul trebuie să fie curajos şi în faţa problemei, în faţa unei crize sociale, religioase trebuie să aibă curajul să meargă înainte, să meargă înainte cu curaj. Şi atunci când nu se poate face nimic, cu răbdare: suportând. A suporta. Curaj şi răbdare, aceste două virtuţi ale lui Paul. Curaj: a merge înainte, a face lucrurile, a da mărturie puternică; înainte! A suporta: a duce pe umeri lucrurile care încă nu se pot schimba. Însă a merge înainte cu această răbdare, cu această răbdare pe care ne-o dă harul. Dar ce trebuie să facem cu curajul şi cu răbdarea? Să ieşim din noi înşine: să ieşim din noi înşine. A ieşi din comunităţile noastre pentru a merge acolo unde bărbaţii şi femeile trăiesc, lucrează şi suferă şi a le vesti lor milostivirea Tatălui care s-a făcut cunoscută oamenilor în Isus Cristos din Nazaret. A vesti acest har care ne-a fost dăruit de Isus. Dacă preoţilor, în Joia Sfântă, le-am cerut să fie păstori cu mirosul oilor, vouă, iubiţi fraţi şi surori, vă spun: fiţi pretutindeni purtători ai Cuvântului vieţii în cartierele noastre, în locurile de muncă şi oriunde persoanele se întâlnesc şi dezvoltă relaţii. Voi trebuie să mergeţi în afară. Eu nu înţeleg comunităţile creştine care sunt închise, în parohie. Vreau să vă spun un lucru. În Evanghelie este frumos acel text care ne vorbeşte despre păstorul care, atunci când se întoarce la staul, îşi dă seama că lipseşte o oaie, le lasă pe cele 99 şi merge să o caute, să caute una dintre ele. Însă, fraţi şi surori, noi avem una dintre ele; ne lipsesc cele 99! Trebuie să ieşim, trebuie să mergem la ele! În această cultură - să fim sinceri - avem numai una dintre ele, suntem minoritate! Şi noi simţim fervoarea, zelul apostolic de a merge şi a ieşi şi a găsi pe celelalte 99? Aceasta este o responsabilitate mare şi trebuie să-i cerem Domnului harul generozităţii şi curajul şi răbdarea pentru a ieşi, pentru a ieşi ca să vestim Evanghelia. Ah, acest lucru este dificil. Este mai uşor de rămas în casă, cu acea unică oiţă! Este mai uşor cu acea oiţă, a o pieptăna, a o drăgălăşi... însă noi preoţii, şi voi creştinii, toţi: Domnul ne vrea păstori, nu pieptănători de oi; păstori! Şi atunci când o comunitate este închisă, mereu printre aceleaşi persoane care vorbesc, această comunitate nu este o comunitate care dă viaţă. Este o comunitate sterilă, nu este rodnică. Rodnicia Evangheliei vine prin harul lui Isus Cristos, dar prin intermediul nostru, al predicii noastre, al curajului nostru, al răbdării noastre.

E cam lungă treaba asta, nu-i aşa? Dar nu e uşor! Trebuie să ne spunem adevărul: munca de a evangheliza, de a duce înainte harul în mod gratuit nu este uşoară, pentru că nu suntem noi singuri cu Isus Cristos; există şi un adversar, un duşman care vrea să-i ţină pe oameni despărţiţi de Dumnezeu. Şi pentru aceasta picură în inimi dezamăgirea, atunci când noi nu vedem răsplătită imediat angajarea noastră apostolică. Diavolul aruncă în fiecare zi în inimile noastre seminţe de pesimism şi de amărăciune, şi cineva se descurajează, noi ne descurajăm. "Nu merge! Am făcut asta, nu merge; am făcut ailaltă şi nu merge! Şi uite la religia aceea cum atrage atâţia oameni şi noi nu!". Este diavolul care inspiră asta. Trebuie să ne pregătim pentru lupta spirituală. Acest lucru este important. Nu se poate predica Evanghelia fără această luptă spirituală: o luptă de toate zilele împotriva tristeţii, împotriva amărăciunii, împotriva pesimismului; o luptă de toate zilele! A semăna nu este uşor. Este mai frumos a recolta, însă a semăna nu este uşor, şi aceasta este lupta de toate zilele a creştinilor.

Paul spunea că el avea urgenţa de a predica şi el avea experienţa acestei lupte spirituale atunci când spunea: "Am în trupul meu un ghimpe al satanei şi în fiecare zi îl simt". Şi noi avem ghimpi ai satanei care ne fac să suferim şi ne fac să mergem cu greutate şi de atâtea ori ne descurajează. A ne pregăti pentru lupta spirituală: evanghelizarea cere de la noi un adevărat curaj şi pentru această luptă interioară, în inima noastră, pentru a spune cu rugăciunea, cu mortificaţia, cu voinţa de a-l urma pe Isus, cu Sacramentele care sunt o întâlnire cu Isus, a-i spune lui Isus: mulţumesc, mulţumesc pentru harul tău! Vreau să-l duc celorlalţi! Însă aceasta este muncă: aceasta este muncă. Acesta se numeşte - nu vă înspăimântaţi - se numeşte martiriu. Martiriul este asta: a duce lupta, în toate zilele, pentru a mărturisi. Acesta este martiriu. Şi unora Domnul le cere martiriul vieţii, dar există martiriul de toate zilele, de toate orele: mărturia împotriva duhului răului care nu vrea ca noi să fim evanghelizatori.

Şi acum aş vrea să închei gândindu-mă la un lucru. În acest timp, în care gratuitatea pare să slăbească în relaţiile interpersonale pentru că totul se vinde şi totul se cumpără, şi gratuitatea este greu de găsit, noi creştinii vestim un Dumnezeu care pentru a fi prietenul nostru nu cere nimic decât să fie primit. Singurul lucru pe care-l cere Isus: să fie primit. Să ne gândim la cei care trăiesc în disperare pentru că n-au întâlnit niciodată pe cineva care să le fi arătat atenţie, să-i fi mângâiat, să-i fi făcut să se simtă preţioşi şi importanţi. Noi, discipoli ai Celui Răstignit, putem refuza să mergem în acele locuri unde nimeni nu vrea să meargă de frica de a ne compromite sau a judecăţii altuia, şi astfel să negăm acestor fraţi ai noştri vestirea Cuvântului lui Dumnezeu? Gratuitatea! Noi am primit această gratuitate, acest har, gratuit; trebuie să-l dăm, gratuit. Şi asta e ceea ce, până la urmă, vreau să vă spun. Să nu ne fie frică, să nu fie frică. Să nu ne fie frică de iubire, de iubirea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Să nu ne fie frică. Să nu ne fie frică să primim harul lui Isus Cristos, să nu ne fie frică de libertatea noastră care este dată de harul lui Isus Cristos sau, cum spunea Paul: "Nu mai sunteţi sub Lege, ci sub har". Să nu ne fie frică de har, să nu ne fie frică să ieşim din noi înşine, să nu ne fie frică să ieşim din comunităţile noastre creştine pentru a merge să le găsim pe cele 99 care nu sunt acasă. Şi să mergem ca să dialogăm cu ei şi să le spunem ce anume gândim, să mergem ca să le arătăm iubirea noastră care este iubirea lui Dumnezeu.

Iubiţi, iubiţi fraţi şi surori: să nu ne fie frică! Să mergem înainte pentru a spune fraţilor noştri şi surorilor noastre că noi suntem sub har, că Isus ne dă harul şi asta nu costă nimic: numai trebuie primit. Înainte!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu