CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Întâlnirea cu clerul, călugării, călugăriţele şi seminariştii
Şcoala "Don Bosco" din Santa Cruz de la Sierra
Joi, 9 iulie 2015
Iubiţi fraţi şi surori, bună seara!
Sunt bucuros de această întâlnire cu voi pentru a împărtăşi bucuria care umple inima şi întreaga viaţă a discipolilor misionari ai lui Isus. Aşa au manifestat cuvintele de salut ale monseniorului Roberto Bordi şi mărturiile părintelui Miguel, a sorei Gabriela şi a seminaristului Damián. Multe mulţumiri pentru că aţi împărtăşit propria experienţă vocaţională.
În relatarea din Evanghelia lui Marcu am auzit şi experienţa unui alt discipol, Bartimeu, care s-a unit cu grupul ucenicilor lui Isus. A fost un discipol de la ultima oră. Era ultima călătorie pe care Domnul o făcea de la Ierihon la Ierusalim, unde mergea să fie oferit. Orb şi cerşetor, Bartimeu stătea pe marginea drumului - excludere mai mare e imposibilă -, marginalizat, şi când a auzit că trece Isus a început să strige, s-a făcut auzit. Ca această soră bravă [arată spre o soră aproape de scenă] care cu bateria s-a făcut auzită şi a spus: "Sunt aici". Te felicit, cânţi bine.
În jurul lui Isus mergeau apostolii, discipolii, femeile care-l urmau în mod obişnuit, cu care a parcurs în timpul vieţii sale drumurile din Palestina pentru a vesti Împărăţia lui Dumnezeu şi o mare mulţime. Dacă traducem acest lucru, forţând un pic sensul, în jurul lui Isus mergeau episcopii, preoţii, călugăriţele, seminariştii, laicii angajaţi, toţi cei care-l urmau, ascultându-l pe Isus, şi poporul credincios al lui Dumnezeu.
Două realităţi apar cu forţă, atrag atenţia. Pe de o parte, strigătul, strigătul cerşetorului şi, pe de altă parte, reacţiile distincte ale discipolilor. Să ne gândim la reacţiile distincte ale episcopilor, preoţilor, călugăriţelor, seminariştilor la strigătele pe care le auzim sau nu le auzim. Se pare că evanghelistul vrea să ne arate care este tipul de ecou pe care-l întâlneşte strigătul lui Bartimeu în viaţa oamenilor, în viaţa ucenicilor lui Isus; cum reacţionează în faţa durerii aceluia care este la marginea drumului - pe care nimeni nu-l ia în seamă, maxim dacă îi dau o pomană - a aceluia care este aşezat pe durerea sa, care nu intră în acest cerc care-l urmează pe Domnul.
Sunt trei răspunsuri în faţa strigătelor orbului şi astăzi aceste trei răspunsuri au şi astăzi actualitate. Am putea să spunem asta chiar cu cuvintele Evangheliei: "a trece", "taci", "curaj, ridică-te".
1. "A trece". A trece mai departe şi unii deja nu ascultă. Erau cu Isus, priveau la Isus, voiau să-l audă pe Isus. Nu ascultau. A trece este ecoul indiferenţei, al trecerii pe lângă probleme şi că acestea nu ne ating. Nu este problema mea. Nu-i ascultăm, nu-i recunoaştem. Surzenie. Este tentaţia de a considera naturală durerea, de a ne obişnui cu nedreptatea. Şi da, există astfel de oameni: eu sunt aici cu Dumnezeu, cu viaţa mea consacrată, ales de Isus pentru slujire şi, da, este natural să existe bolnavi, să existe săraci, să existe oameni care suferă, deci deja este atât de natural încât nu-mi atrage atenţia un strigăt, o cerere de ajutor. A ne obişnui. Şi noi spunem: este normal, aşa a fost mereu, atât timp cât mie nu-mi revine - însă asta între paranteze -. Este ecoul care se naşte într-o inimă blindată, într-o inimă închisă, care a pierdut capacitatea de uimire şi, prin urmare, posibilitatea de schimbare. Câţi dintre noi care-l urmăm pe Isus riscăm acest pericol de a pierde capacitatea noastră de uimire, inclusiv faţă de Domnul? Această stupoare a primei întâlniri care se diminuează şi asta i se poate întâmpla oricui, i s-a întâmplat primului Papă: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice!", şi apoi îl trădează, îl renegă; stupoare i se diminuase. Este un întreg proces de obişnuire... Inimă blindată. Este vorba despre o inimă care s-a obişnuit să treacă fără să se lase atinsă; o existenţă care, trecând dintr-o parte în alta, nu reuşeşte să se înrădăcineze în viaţa poporului său, pur şi simplu pentru că stă în acea elită care îl urmează pe Domnul.
Am putea s-o numim spiritualitatea lui zapping. Trece şi iar trece, trece şi iar trece, dar niciodată nu se opreşte. Sunt cei care merg în urma ultimei noutăţi, a ultimului best seller, dar nu reuşesc să aibă un contact, să se relaţioneze, să se lase implicaţi, nici măcar cu Domnul pe care-l urmează, pentru că surzenia creşte!
Voi mi-aţi putea spune: "Dar aceşti oameni îl urmau pe Învăţătorul, erau atenţi la cuvintele Învăţătorului. Îl ascultau pe El". Cred că aici atingem unul dintre punctele cele mai angajante ale spiritualităţii creştine. Aşa cum ne aminteşte evanghelistul Ioan, cu poate să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, cel care nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede? (cf. 1In 4,20b). Ei credeau că îl ascultă pe Învăţătorul, dar şi interpretau, şi cuvintele Învăţătorului treceau prin alambicul creierului lor blindat. A împărţi această unitate - între a-l asculta pe Dumnezeu şi a-l asculta pe fratele - este una dintre marile ispite care ne însoţesc de-a lungul întregului drum al nostru care-l urmăm pe Isus. Şi trebuie să fim conştienţi de asta. În acelaşi mod în care îl ascultăm pe Tatăl nostru trebuie să ascultăm poporul credincios al lui Dumnezeu. Dacă nu facem asta cu aceleaşi urechi, cu aceeaşi capacitate de a asculta, cu aceeaşi inimă, ceva s-a stricat.
A trece fără a asculta durerea oamenilor noştri, fără a ne înrădăcina în viaţa lor, în pământul lor, este ca a asculta Cuvântul lui Dumnezeu fără a lăsa ca să înfigă rădăcini în noi şi să fie rodnic. O plantă, o istorie fără rădăcini, este o viaţă aridă.
2. Al doilea cuvânt: Taci! Este a doua atitudine în faţa strigătului lui Bartimeu. Taci, nu deranja, nu tulbura... Facem rugăciune comunitară, suntem într-o spiritualitate de elevaţie profundă, nu deranja, nu tulbura! Spre deosebire de atitudinea precedentă, acest ascultă, recunoaşte, intră în contact cu strigătul celuilalt. Ştie că există şi reacţionează într-un mod foarte simplu, certând. Sunt episcopii, preoţii, călugăriţele cu degetul aşa [ridică mâna cu arătătorul în semn de ameninţare]. În Argentina spunem despre învăţătoarele cu degetul aşa: "Aceasta este ca învăţătoarele din timpul lui Yrigoyen, care foloseau disciplina foarte dură". Şi sărmanul popor credincios al lui Dumnezeu, de câte ori este certat din cauza indispoziţiei sau din cauza situaţiei personale a unui ucenic sau a unei ucenice a lui Isus. Este atitudinea celor care, în faţa poporului lui Dumnezeu, încontinuu îl ceartă, bombănesc, îi spun să tacă. Dă-i o mângâiere, te rog, ascultă-l, spune-i că Isus îl iubeşte. "Nu, asta nu se poate face". "Doamnă, du copilul afară din biserică pentru că plânge şi eu predic". Ca şi cum plânsul unui copil n-ar fi o predică sublimă!
Este drama conştiinţei izolate, a acelor ucenici şi ucenice care cred că viaţa lui Isus este numai pentru cei care se cred potriviţi. La bază există un profund dispreţ faţă de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: "Acest orb unde vrea să stea? Să stea aici". Ar fi corect ca să găsească spaţiu numai cei "autorizaţi", o "castă de diferiţi" care lent se desparte, se diferenţiază de poporul său. Au făcut din identitate o chestiune de superioritate. Această identitate care este apartenenţă devine superioară: nu mai sunt păstori ci şefi de echipă: "Eu am ajuns până aici, tu stai la locul tău".
Ascultă, dar nu aud, văd, dar nu privesc. Îmi permit o anecdotă pe care am trăit-o... în jurul anului 1975... în dieceza ta [indică un episcop prezent]. Făcusem o promisiune lui Se?or del Milagro să merg în fiecare an la Salta în pelerinaj pentru minune dacă trimitea 40 de novici. A trimis 41. Bine. După o concelebrare - pentru că acolo este ca în orice sanctuar mare, o Liturghie după alta, spovezi... - eu vorbeam cu un preot care mă însoţea, care a venit cu mine, şi se apropie o doamnă, de acum la ieşire, cu câteva iconiţe, o doamnă foarte simplă, nu ştiu dacă era din Salta sau a venit de cine ştie unde, care uneori fac multe zile ca să vină în capitală pentru sărbătoarea Miracolului: "Părinte, mi le binecuvântaţi?", îi spune preotului care mă însoţea. "Doamnă, dumneavoastră aţi fost la Liturghie?" - "Da, părinte" - "Bine, este binecuvântarea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu binecuvântează totul, totul..." - "Da, părinte" - "Şi apoi binecuvântare finală binecuvântează totul..." - "Da, părinte, da, părinte" - În acel moment vine un alt preot prieten al acestuia, dar care nu se văzuseră... "Ah! Eşti aici!" Se întorc şi doamna, care nu ştiu cum se numea, să spunem doamna "da, părinte", mă priveşte şi îmi spune: "Părinte, mi le binecuvântaţi dumneavoastră?...". Cei care pun mereu bariere poporului lui Dumnezeu, îl despart. Ascultă, dar nu aud. Îi fac o predică. Văd, dar nu privesc. Necesitatea de a se diferenţia a blocat inima lor. Nevoia - conştientă sau nu - de a-şi spune: "Eu nu sunt ca el, nu sunt ca ei", i-a îndepărtat, nu numai de strigătul oamenilor lor, sau de plânsul lor, dar mai ales de motivele lor de bucurie. A râde cu cel care râde, a plânge cu cel care plânge, iată o parte din misterul inimii sacerdotale şi al inimii consacrate.
3. Al treilea cuvânt: Curaj, ridică-te! Şi acesta este al treilea ecou. Un ecou care nu se naşte direct din strigătul lui Bartimeu, ci din reacţia oamenilor care privesc cum s-a comportat Isus în faţa gălăgiei orbului cerşetor. Adică, aceia care nu dădeau dreptate chemării sale, nu-i dădeau spaţiu, sau cineva care-l făcea să tacă, este clar că, atunci când văd că Isus reacţionează în acel mod, se schimbă: "Ridică-te! Te cheamă".
Este un strigăt care se transformă în Cuvânt, în invitaţie, în schimbare, în propuneri de noutate în faţa modurilor noastre de a reacţiona în faţa sfântului popor credincios al lui Dumnezeu.
Spre deosebire de ceilalţi, care treceau, Evanghelia afirmă că Isus s-a oprit şi a întrebat: "Ce se întâmplă?". Se opreşte în faţa strigătului unei persoane. Iese din anonimatul mulţimii pentru a-l identifica şi în acest mod se angajează cu el. Pune rădăcini în viaţa sa. Şi în loc să-l facă să tacă, îl întreabă: "Spune-mi, ce anume pot să fac pentru tine?". Nu foloseşte să se diferenţieze, nu foloseşte să se despartă, nu-i face o predică, nu-l clasifică şi nici nu-l întreabă dacă este sau nu autorizat să vorbească. E suficientă numai întrebarea, îl recunoaşte voind să facă parte din viaţa acestui om, luând asupra sa însuşi destinul său. Astfel, puţin câte puţin, îi redă demnitatea pe care o pierduse, la marginea drumului şi orb. Îl include. Şi în loc să-l vadă din exterior, are curajul să se identifice cu problemele şi astfel să manifeste forţa transformatoare a milostivirii. Nu există o compătimire - o compătimire, nu un pietism - nu există o com-pătimire care să nu se oprească. Dacă nu te opreşti, dacă nu com-pătimeşti, nu ai compătimirea divină. Nu există o compătimire care să nu asculte. Nu există o compătimire care să nu solidarizeze cu celălalt. Compătimirea nu este zapping, nu este o reducere a tăcere a durerii, dimpotrivă, este logica proprie a iubirii, a com-pătimirii. Este logica ce nu s-a centrat pe frică, ci pe libertatea care se naşte din iubire şi pune binele celuilalt mai presus de orice lucru. Este logica ce se naşte din faptul de a nu avea teama de a ne apropia de durerea oamenilor noştri. Chiar dacă de atâtea ori nu va fi decât pentru a sta alături de ei şi a face din acel moment o ocazie de rugăciune.
Şi aceasta este logica uceniciei, asta e ceea ce realizează Duhul Sfânt cu noi şi în noi. Suntem martori ai acestui lucru. Într-o zi Isus ne-a văzut la marginea drumului, aşezaţi peste durerile noastre, peste mizeriile noastre, peste indiferenţele noastre. Fiecare cunoaşte istoria sa veche. Nu a redus la tăcere strigătul nostru, ci s-a oprit, s-a apropiat şi ne-a întrebat ce anume putea să facă pentru noi. Şi graţie atâtor martori care ne-au spus: "Curaj, ridică-te!", puţin câte puţin am fost atinşi de această iubire milostivă, acea iubire transformatoare, care ne-a permis să vedem lumina. Nu suntem martori ai unei ideologii, nu suntem martori ai unei reţete, sau ai unui mod de a face teologie. Nu suntem martori ai acestor lucruri. Suntem martori ai iubirii însănătoşitoare şi milostive a lui Isus. Suntem martori ai acţiunii sale în viaţa comunităţilor noastre.
Şi aceasta este pedagogia Învăţătorului, aceasta este pedagogia lui Dumnezeu cu poporul său. A trece de la indiferenţa lui zapping la "Curaj! Ridică-te, [Învăţătorul] te cheamă!" (Mc 10,49). Nu pentru că suntem speciali, nu pentru că suntem mai buni, nu pentru că suntem funcţionarii lui Dumnezeu, ci numai pentru că suntem martori recunoscători ai milostivirii care ne transformă. Şi când se trăieşte aşa este bucurie şi veselie şi putem să permitem mărturia sorei, care în viaţa sa şi-a însuşit sfatul sfântului Augustin: "Cântă şi mergi!". Acea bucurie care vine din mărturia bucuriei care transformă.
Nu suntem singuri pe acest drum. Ne ajutăm cu exemplul şi rugăciunea unii pe alţii. Avem în jurul nostru o ceată de martori (cf. Evr 12,1). O amintim pe fericita Nazaria Ignazia a Sfintei Tereza a lui Isus, care şi-a dedicat viaţa vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu în îngrijirea bătrânilor, cu "farfuria săracului" pentru cei care nu aveau de mâncare, deschizând azile pentru copii orfani, spitale pentru răniţii de război şi creând şi un patronat feminin pentru promovarea femeii. O amintim şi pe venerabila Virginia Blanco Tardío, total dedicată evanghelizării şi îngrijirii persoanelor sărace şi bolnave. Ele şi atâţia alţi anonimi, din mulţime, dintre cei care-l urmăm pe Isus, sunt stimulent pentru drumul nostru. Această ceată de martori! Să mergem înainte cu ajutorul lui Dumnezeu şi colaborarea tuturor. Domnul se foloseşte de noi pentru ca lumina sa să ajungă la toate colţurile pământului. Şi înainte, "cântă şi mergi!". Şi în timp ce cântaţi şi mergeţi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, pentru că am nevoie de asta. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
