Iubiţi fraţi şi surori,
În aceste cateheze medităm rugăciunea în scrisorile sfântului Paul şi încercăm să vedem rugăciunea creştină ca o adevărată şi personală întâlnire cu Dumnezeu Tatăl, în Cristos, prin Duhul Sfânt. Astăzi la această întâlnire intră în dialog "da"-ul fidel al lui Dumnezeu şi "amin"-ul încrezător al credincioşilor. Şi aş vrea să subliniez această dinamică, oprindu-mă asupra Scrisorii a Doua către Corinteni. Sfântul Paul trimite această pasionată Scrisoare unei Biserici care de mai multe ori a pus în discuţie apostolatul său şi el îşi deschide inima pentru ca destinatarii să fie asiguraţi cu privire la fidelitatea sa faţă de Cristos şi faţă de Evanghelie. Această Scrisoare a Doua către Corinteni începe cu una din rugăciunile de binecuvântare cele mai înalte din Noul Testament. Sună aşa: "Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu" (2Cor 1,3-4).
Deci Paul trăieşte în mare necaz, sunt multe dificultăţile şi suferinţele prin care a trebuit să treacă, dar nu a cedat niciodată descurajării, susţinut de harul şi de apropierea Domnului Isus Cristos, pentru care a devenit apostol şi martor încredinţând în mâinile sale toată existenţa proprie. Tocmai pentru aceasta, Paul începe această Scrisoare cu o rugăciune de binecuvântare şi de mulţumire către Dumnezeu, pentru că nu a existat nici un moment din viaţa sa de apostol al lui Cristos în care să fi simţit că a dispărut sprijinul Tatălui îndurător, al Dumnezeului oricărei mângâieri. A suferit teribil, spune asta chiar în această Scrisoare, dar în toate aceste situaţii, în care părea să nu se deschidă un alt drum, a primit mângâiere şi întărire de la Dumnezeu. Pentru a-l vesti pe Cristos a îndurat şi persecuţii, ajungând să fie închis în închisoare, dar s-a simţit mereu în interior liber, însufleţit de prezenţa lui Cristos şi doritor să vestească cuvântul de speranţă al Evangheliei. Din închisoare aşa îi scrie lui Timotei, colaboratorul său fidel. El în lanţuri scrie: "Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat. De aceea îndur cu răbdare toate pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să obţină mântuirea, care este în Cristos Isus, o dată cu mărirea veşnică" (2Tim 2,9b-10). În suferinţa sa pentru Cristos, el experimentează mângâierea lui Dumnezeu. Scrie el: "După cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră" (2Cor 1,5).
În rugăciunea de binecuvântare care introduce Scrisoarea a Doua către Corinteni domină deci, alături de tema necazurilor, tema mângâierii, care nu trebuie înţeleasă numai ca simplă întărire, ci mai ales ca încurajare şi îndemn de a nu se lăsa învinşi de necaz şi de dificultăţi. Invitaţia este de a trăi orice situaţie uniţi cu Cristos, care ia asupra sa toată suferinţa şi păcatul lumii pentru a aduce lumină, speranţă şi răscumpărare. Şi astfel Isus ne face capabili să-i mângâiem la rândul nostru pe cei care se află în orice fel de necaz. Unirea profundă cu Cristos în rugăciune, încrederea în prezenţa sa, conduc la disponibilitatea de a împărtăşi suferinţele şi necazurile fraţilor. Scrie Paul: "Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind" (2Cor 11,29). Această împărtăşire nu se naşte dintr-o simplă bunăvoinţă, nici numai din generozitatea umană sau din spiritul de altruism, ci provine din mângâierea Domnului, din sprijinul de neclintit al "puterii imense care vine de la Dumnezeu, şi nu de la noi" (2Cor 4,7).
Iubiţi fraţi şi surori, viaţa noastră şi drumul nostru creştin sunt marcate adesea de dificultăţi, de neînţelegeri, de suferinţe. Cu toţii ştim asta. În raportul fidel cu Domnul, în rugăciunea constantă, zilnică, putem şi noi, în mod concret, să simţim mângâierea care vine de la Dumnezeu. Şi acest lucru întăreşte credinţa noastră, pentru că ne face să experimentăm în mod concret "da"-ul lui Dumnezeu spus omului, nouă, mie, în Cristos; face să simţim fidelitatea iubirii sale, care ajunge până la dăruirea Fiului său pe Cruce. Afirmă sfântul Paul: "Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost predicat între voi, prin noi: de mine, de Silvan şi de Timotei, nu este da şi nu, ci în el este numai da. Într-adevăr, toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt da. De aceea prin el rostim noi amin lui Dumnezeu, spre gloria sa" (2Cor 1,19-20). "Da"-ul lui Dumnezeu nu este înjumătăţit, nu merge între "da" şi "nu", ci este un "da" simplu şi sigur. Şi la acest "da" noi răspundem cu "da"-ul nostru, cu "amin"-ul nostru şi astfel suntem siguri în "da"-ul lui Dumnezeu.
Credinţa nu este în primul rând acţiune umană, ci dar gratuit al lui Dumnezeu, care se înrădăcinează în fidelitatea sa, în "da"-ul său, care ne face să înţelegem cum să trăim existenţa noastră iubindu-l pe El şi pe fraţi. Toată istoria mântuirii este o progresivă revelare a acestei fidelităţi a lui Dumnezeu, în pofida infidelităţilor noastre şi a tăgăduirilor noastre, în certitudinea că "darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile!", aşa cum declară Apostolul în Scrisoarea către Romani (11,29).
Iubiţi fraţi şi surori, modul lui Dumnezeu de a acţiona - foarte diferit de al nostru - ne dă mângâiere, forţă şi speranţă pentru că Dumnezeu nu-şi retrage "da"-ul său. În faţa contrastelor în relaţiile umane, adesea chiar familiare, noi suntem tentaţi să nu perseverăm în iubirea gratuită, care costă angajare şi sacrificiu. În schimb Dumnezeu nu se satură de noi, nu încetează niciodată să aibă răbdare cu noi şi cu milostivirea sa imensă ne precede mereu, ne vine în întâmpinare cel dintâi, este absolut vrednic de crezare acest "da" al său. În evenimentul Crucii ne oferă măsura iubirii sale, care nu calculează, care nu are măsură. Sfântul Paul în Scrisoarea către Tit scrie: "S-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru" (Tit 3,4). Şi pentru ca acest "da" să se reînnoiască în fiecare zi "ne-a uns, ne-a însemnat cu sigiliul său şi a pus în inimile noastre arvuna Duhului" (2Cor 1,21b-22).
De fapt, Duhul Sfânt e cel care face încontinuu prezent şi viu "da"-ul lui Dumnezeu în Isus Cristos şi creează în inima noastră dorinţa de a-l urma pentru a intra total, într-o zi, în iubirea sa, când vom primi o locuinţă care nu este construită de mâini omeneşti în ceruri. Nu există persoană care să nu fie ajunsă şi interpelată de această iubire fidelă, capabilă să-i aştepte şi pe cei care continuă să răspundă cu "nu"-ul refuzului sau al împietririi inimii. Dumnezeu ne aşteaptă, ne caută mereu, vrea să ne primească în comuniunea cu Sine pentru a dărui fiecăruia dintre noi plinătate de viaţă, de speranţă şi de pace.
Pe "da"-ul fidel al lui Dumnezeu se altoieşte "amin"-ul Bisericii care răsună în fiecare acţiune a liturgiei: "amin" este răspunsul credinţei care încheie mereu rugăciunea noastră personală şi comunitară şi care exprimă "da"-ul nostru spus iniţiativei lui Dumnezeu. Adesea răspundem din obişnuinţă cu "amin"-ul nostru în rugăciune, fără a-i percepe semnificaţia profundă. Acest termen derivă de la 'aman care, în ebraică şi în aramaică, înseamnă "a face stabil", "a consolida" şi, prin urmare, "a fi sigur", "a spune adevărul". Dacă privim la Sfânta Scriptură, vedem că acest "amin" este spus la sfârşitul Psalmilor de binecuvântare şi de laudă, ca de exemplu în Psalmul 41: "Dar pe mine mă ocroteşti pentru nevinovăţia mea şi mă faci să stau în faţa ta de-a pururi. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veci în veci. Amin! Amin!" (v. 13-14). Sau exprimă adeziune la Dumnezeu, în momentul în care poporul lui Israel se întoarce plin de bucurie din exilul babilonian şi spune "da"-ul său, "amin"-ul său lui Dumnezeu şi Legii sale. În Cartea lui Nehemia se relatează că, după această întoarcere, "Esdra a deschis cartea (Legii) în prezenţa întregului popor, pentru că stătea mai sus decât toţi; cum a deschis cartea, tot poporul s-a ridicat în picioare. Esdra l-a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, şi tot poporul a răspuns: Amin, Amin, ridicând mâinile" (Neh 8,5-6).
Deci încă de la începuturi "amin"-ul din liturgia iudaică a devenit "amin"-ul primelor comunităţi creştine. Şi cartea liturgiei creştine prin excelenţă, Apocalipsul sfântului Ioan, începe cu "amin"-ul Bisericii: "Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin!" (Ap 1,5b-6). Aşa în primul capitol al Apocalipsului. Şi aceeaşi carte se încheie cu invocaţia: "Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,21).
Dragi prieteni, rugăciunea este întâlnirea cu o Persoană vie care trebuie ascultată şi cu care trebuie dialogat; este întâlnirea cu Dumnezeu care reînnoieşte fidelitatea sa de neclintit, "da"-ul său spus omului, fiecăruia dintre noi, pentru a ne dărui mângâierea sa în mijlocul furtunilor vieţii şi a ne face să trăim, uniţi cu El, o existenţă plină de bucurie şi de bine, care îşi va avea împlinirea în viaţa veşnică.
În rugăciunea noastră suntem chemaţi să spune "da" lui Dumnezeu, să răspundem cu acest "amin" al adeziunii, al fidelităţii faţă de El a întregii noastre vieţi. Această fidelitate nu o putem cuceri niciodată cu forţele noastre, nu este numai rod al angajării noastre zilnice; ea vine de la Dumnezeu şi este întemeiată pe "da"-ul lui Cristos, care afirmă: mâncarea mea este să fac voinţa Tatălui (cf. In 4,34). În acest "da" trebuie să intrăm, să intrăm în acest "da" al lui Cristos, în adeziunea la voinţa lui Dumnezeu, pentru a ajunge să afirmăm cu sfântul Paul că nu trăim noi, ci Cristos însuşi trăieşte în noi. Atunci "amin"-ul rugăciunii noastre personale şi comunitare va cuprinde şi va transforma întreaga noastră viaţă, o viaţă de mângâiere a lui Dumnezeu, o viaţă cufundată în Iubirea veşnică şi de neclintit. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
