Iubiţi fraţi şi surori,
Miercurea trecută am arătat cum sfântul Paul spune că Duhul Sfânt este marele maestru al rugăciunii şi ne învaţă să ne adresăm lui Dumnezeu cu termenii afectuoşi ai copiilor, numindu-l "Abba, Tată". Aşa a făcut Isus; chiar şi în momentul cel mai dramatic din viaţa sa pământească El nu a pierdut niciodată încrederea în Tatăl şi l-a invocat mereu cu intimitatea Fiului iubit. În Ghetsemani, când simte angoasa morţii, rugăciunea sa este: "Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu" (Mc 14,36).
Încă de la primii paşi ai drumului său, Biserica a primit această invocaţie şi şi-a însuşit-o, mai ales în rugăciunea Tatăl nostru, în care spunem zilnic: "Tată... facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ" (Mt 6,9-10). În Scrisorile sfântului Paul o găsim de două ori. Apostolul, l-am auzit acum, se adresează galatenilor cu aceste cuvinte: "Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!" (Gal 4,6). Şi în centrul acelui cânt adresat Duhului care este capitolul al optulea din Scrisoarea către Romani, sfântul Paul afirmă: "Pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată!" (Rom 8,15). Creştinismul nu este o religie a fricii, ci a încrederii şi a iubirii faţă de Tatăl care ne iubeşte. Aceste două afirmaţii dense ne vorbesc despre trimiterea şi despre primirea Duhului Sfânt, darul Celui Înviat, care ne face fii în Cristos, Fiul Unul Născut, şi ne situează într-o relaţie filială cu Dumnezeu, relaţie de încredere profundă, ca aceea a copiilor; o relaţie filială analogă cu aceea a lui Isus, chiar dacă este diferită originea şi este diferită însemnătatea: Isus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu care s-a făcut trup, noi în schimb devenim fii în El, în timp, prin credinţă şi prin sacramentele Botezului şi Mirului; graţie acestor două sacramente suntem cufundaţi în Misterul pascal al lui Cristos. Duhul Sfânt este darul preţios şi necesar care ne face fii ai lui Dumnezeu, care realizează acea înfiere filială la care sunt chemate toate fiinţele umane pentru că, aşa cum precizează binecuvântarea divină din Scrisoarea către Efeseni, Dumnezeu, în Cristos, "ne ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos" (Ef 1,4).
Probabil că omul de astăzi nu percepe frumuseţea, măreţia şi consolarea profundă conţinute în cuvântul "tată" cu care ne putem adresa lui Dumnezeu în rugăciune, pentru că figura paternă adesea astăzi nu este suficient de prezentă, şi adesea nu este suficient de pozitivă în viaţa zilnică. Absenţa tatălui, problema unui tată care nu este prezent în viaţa copilului este o mare problemă a timpului nostru, de aceea devine dificil de înţeles în profunzimea sa ce înseamnă că Dumnezeu este Tată pentru noi. De la Isus însuşi, din raportul filial cu Dumnezeu, putem învăţa ce înseamnă propriu-zis "tată", care este adevărata natură a Tatălui care este în ceruri. Critici ai religiei au spus că a vorbi despre "Tatăl", despre Dumnezeu, ar fi o proiecţie a taţilor noştri la cer. Dar este adevărat contrariul: în Evanghelie, Cristos ne arată cine este tată şi cum este un tată adevărat, aşa încât putem să intuim adevărata paternitate, să şi învăţăm adevărata paternitate. Să ne gândim la cuvântul lui Isus în predica de pe munte unde spune: "iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri" (Mt 5,44-45). Tocmai iubirea lui Isus, Fiul Unul Născut - care ajunge la dăruirea de sine pe cruce - ne revelează adevărata natură a Tatălui: El este Iubirea şi intrăm şi noi, în rugăciunea noastră de fii, în acest circuit de iubire, iubire a lui Dumnezeu care purifică dorinţele noastre, atitudinile noastre marcate de închidere, de autosuficienţă, de egoism tipice ale omului vechi.
Aş vrea să mă opresc un moment asupra paternităţii lui Dumnezeu pentru ca să ne putem lăsa încălzită inima de această profundă realitate pe care Isus ne-a făcut-o cunoscută pe deplin şi pentru ca să fie hrănită rugăciunea noastră. Deci am putea spune că în Dumnezeu faptul de a fi Tată are două dimensiuni. Înainte de toate, Dumnezeu este Tatăl nostru, pentru că este Creatorul nostru. Fiecare dintre noi, orice bărbat şi orice femeie este un miracol al lui Dumnezeu, este voit de El şi este cunoscut personal de El. Când în Cartea Genezei se spune că fiinţa umană este creată după chipul lui Dumnezeu (cf. 1,27), vrea să se exprime tocmai această realitate: Dumnezeu este tatăl nostru, pentru El nu suntem fiinţe anonime, impersonale, ci avem un nume. Şi un cuvânt în Psalmi mă atinge mereu când mă rog: "Mâinile tale m-au plămădit", spune Psalmistul (Ps 119,73). Fiecare dintre noi poate să spună, în această imagine frumoasă, relaţia personală cu Dumnezeu: "Mâinile tale m-au plămădit. Tu m-ai gândit şi m-ai creat şi m-ai voit". Însă acest lucru încă nu este suficient. Duhul lui Cristos ne deschide la o a doua dimensiune a paternităţii lui Dumnezeu, în afară de creaţie, pentru că Isus este "Fiul" în sens deplin, "de o fiinţă cu Tatăl", aşa cum mărturisim în Crez. Devenind o fiinţă umană ca noi, cu Întruparea, Moartea şi Învierea, Isus la rândul său ne primeşte în omenitatea sa şi în însuşi faptul de a fi Fiu, astfel şi noi putem intra în apartenenţa sa specifică la Dumnezeu. Desigur, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu nu are plinătatea lui Isus: noi trebuie să devenim aşa tot mai mult, de-a lungul drumului întregii noastre existenţe creştine, crescând în urmarea lui Cristos, în comuniunea cu El pentru a intra tot mai intim în relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl, care susţine viaţa noastră. Această realitate fundamentală ne este deschisă atunci când ne deschidem Duhului Sfânt şi El ne face să ne adresăm lui Dumnezeu spunându-i "Abba, Tată!". Am intrat realmente dincolo de creaţie în înfiere cu Isus; suntem uniţi realmente în Dumnezeu şi fii într-un mod nou, într-o dimensiune nouă.
Dar acum aş vrea să mă întorc la cele două texte ale sfântului Paul pe care le luăm în considerare cu privire la această acţiune a Duhului Sfânt în rugăciunea noastră; şi aici sunt două texte care se corespund, dar conţin o nuanţă diferită. De fapt, în Scrisoarea către Galateni Apostolul afirmă că Duhul strigă în noi "Abba, Tată!"; în Scrisoarea către Romani spune că noi strigăm "Abba, Tată!". Şi sfântul Paul vrea să ne facă să înţelegem că rugăciunea creştină nu este niciodată, nu are loc niciodată în sens unic de la noi la Dumnezeu, nu este numai o "acţiune a noastră", ci este expresie a unei relaţii reciproce în care Dumnezeu acţionează cel dintâi: Duhul Sfânt strigă în noi şi noi putem să strigăm pentru că impulsul vine de la Duhul Sfânt. Noi n-am putea să ne rugăm dacă n-ar fi înscrisă în profunzimea inimii noastre dorinţa de Dumnezeu, faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. De când există, homo sapiens este mereu în căutarea lui Dumnezeu, încearcă să vorbească cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu s-a înscris pe sine însuşi în inimile noastre. Deci prima iniţiativă vine de la Dumnezeu şi prin Botez din nou Dumnezeu acţionează în noi, Duhul Sfânt acţionează în noi; este primul iniţiator al rugăciunii pentru ca apoi să putem realmente vorbi cu Dumnezeu şi să-i spunem "Abba" lui Dumnezeu. Deci prezenţa sa deschide rugăciunea noastră şi viaţa noastră, deschide spre orizonturile Treimii şi ale Bisericii.
În afară de asta, înţelegem, acesta este al doilea punct, că rugăciunea Duhului lui Cristos în noi şi a noastră în El nu este numai un act individual, ci un act al întregii Biserici. Rugându-ne se deschide inima noastră, intrăm în comuniune nu numai cu Dumnezeu, ci chiar cu toţi fiii lui Dumnezeu, pentru că suntem una. Când ne adresăm Tatălui în camera noastră interioară, în tăcere şi în reculegere, nu suntem niciodată singuri. Cine vorbeşte cu Dumnezeu nu este singur. Suntem în marea rugăciune a Bisericii, suntem parte dintr-o mare simfonie pe care comunitatea creştină răspândită în toate părţile pământului şi în toate timpurile o înalţă către Dumnezeu; desigur muzicienii şi instrumentele sunt diferite - şi acesta este un element de bogăţie - dar melodia de laudă este unică şi în armonie. Aşadar, de fiecare dată când strigăm şi spunem: "Abba, Tată!", Biserica, toată comuniunea oamenilor în rugăciune, susţine invocaţia noastră şi invocaţia noastră este invocaţie a Bisericii. Acest lucru se reflectă şi în bogăţia carismelor, slujirilor, îndatoririlor, pe care le desfăşurăm în comunitate. Sfântul Paul scrie creştinilor din Corint: "Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi" (1Cor 12,4-6). Rugăciunea condusă de Duhul Sfânt, care ne face să spunem "Abba, Tată!" cu Cristos şi în Cristos, ne inserează într-un unic mare mozaic al familiei lui Dumnezeu în care fiecare are un loc şi un rol important, în profundă unitate cu toate.
O ultimă adnotare: noi învăţăm să strigăm "Abba, Tată!" şi cu Maria, Mama Fiului lui Dumnezeu. Împlinirea plinătăţii timpului, despre care vorbeşte sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni (cf. 4,4), are loc în momentul "da"-ului Mariei, al adeziunii sale depline la voinţa lui Dumnezeu: "iată slujitoarea Domnului" (Lc 1,38).
Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm să gustăm în rugăciunea noastră frumuseţea de a fi prieteni, ba chiar fii ai lui Dumnezeu, de a putea să-l invocăm cu confidenţa şi încrederea pe care o are un copil faţă de părinţii care-l iubesc. Să deschidem rugăciunea noastră la acţiunea Duhului Sfânt pentru ca în noi să strige lui Dumnezeu "Abba, Tată!" şi pentru ca rugăciunea noastră să schimbe, să convertească în mod constant gândirea noastră, acţiunea noastră pentru a o face tot mai conformă cu aceea a Fiului Unul Născut, Isus Cristos. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
