Iubiţi fraţi şi surori,
După marile sărbători, ne întoarcem acum la catehezele despre rugăciune. În audienţa dinaintea Săptămânii Sfinte ne-am oprit asupra figurii Sfintei Fecioare Maria, prezentă în mijlocul Apostolilor în rugăciune în momentul în care aşteptau coborârea Duhului Sfânt. O atmosferă de rugăciune însoţeşte primii paşi ai Bisericii. Rusaliile nu reprezintă un episod izolat, pentru că prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt conduc şi însufleţesc constant drumul comunităţii creştine. De fapt, în Faptele Apostolilor, sfântul Luca, în afară de a relatarea marii revărsări care a avut loc în Cenacol la cincizeci de zile după Paşti (cf. Fap 2,1-13), vorbeşte despre alte revărsări extraordinare ale Duhului Sfânt, care revin în istoria Bisericii. Şi astăzi doresc să mă opresc asupra a ceea ce a fost definit "mica Cincizecime", care a avut loc la sfârşitul unei faze dificile în viaţa Bisericii de la începuturi.
Faptele Apostolilor relatează că, după vindecarea unui paralitic la Templul din Ierusalim (cf. Fap 3,1-10), Petru şi Ioan au fost arestaţi (cf. Fap 4,1) pentru că vesteau întregului popor Învierea lui Isus (cf. Fap 3,11-26). După un proces sumar, au fost repuşi în libertate, au ajuns la fraţii lor şi au povestit ce au trebuit să sufere din cauza mărturiei aduse lui Isus cel Înviat. În acel moment, spune sfântul Luca, "şi-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu" (Fap 4,24). Aici sfântul Luca prezintă cea mai mare rugăciune a Bisericii pe care o găsim în Noul Testament, la sfârşitul căreia, aşa cum am auzit, "s-a cutremurat locul în care erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (Fap 4,31).
Înainte de a lua în considerare această frumoasă rugăciune, observăm o atitudine de fond importantă: în faţa pericolului, a dificultăţii, a ameninţării, prima comunitate creştină nu încearcă să facă analiză despre modul de a reacţiona, să găsească strategii, cum să se apere, ce măsuri să adopte, ci, în faţa încercării, începe să se roage, ia contact cu Dumnezeu.
Şi ce caracteristică are această rugăciune? E vorba de o rugăciune unanimă şi unită a întregii comunităţi, care ţine piept unei situaţii de persecuţie din cauza lui Isus. În originalul grec sfântul Luca foloseşte cuvântul "homothumadon" - "toţi", "toţi împreună" - un termen care apare în alte părţi din Faptele Apostolilor pentru a sublinia această rugăciune perseverentă şi unită (cf. Fap 1,14; 2,46). Această unire este elementul fundamental al primei comunităţi şi ar trebui să fie mereu fundamentală pentru Biserică. Aşadar, nu este numai rugăciunea lui Petru şi Ioan, care s-au aflat în pericol, ci rugăciunea întregii comunităţi, pentru că tot ceea ce trăiesc cei doi Apostoli nu îi priveşte numai pe ei, ci întreaga Biserică. În faţa persecuţiilor îndurate din cauza lui Isus, comunitatea nu numai că nu se înspăimântă şi nu se dezbină, ci este profund unită în rugăciune, ca o singură persoană, pentru a-l invoca pe Domnul. Aceasta, aş spune, este prima minune care se realizează atunci când credincioşii sunt puşi la încercare din cauza credinţei lor: unitatea se consolidează, în loc de a fi compromisă, pentru că este susţinută de o rugăciune de neclintit. Biserica nu trebuie să se teamă de persecuţiile pe care trebuie să le îndure în istoria sa, ci să se încreadă mereu, asemenea lui Isus în Ghetsemani, în prezenţa, în ajutorul şi în puterea lui Dumnezeu, invocat în rugăciune.
Să facem un pas mai departe: ce anume îi cere lui Dumnezeu comunitatea creştină în acest moment de încercare? Nu cere nevătămarea vieţii în faţa persecuţiei, nici ca Domnul să-i răsplătească pe cei care i-au închis pe Petru şi pe Ioan; cere numai ca să le fie dat "să vestească cu toată îndrăzneala" Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Fap 4,29), adică se roagă să nu piardă curajul credinţei, curajul de a vesti credinţa. Însă mai înainte încearcă să înţeleagă în profunzime ceea ce s-a întâmplat, încearcă să citească evenimentele în lumina credinţei şi face asta tocmai prin Cuvântul lui Dumnezeu, care ne face să descifrăm realitatea din lume.
În rugăciunea pe care o înalţă către Domnul, comunitatea porneşte de la amintirea şi invocarea măreţiei şi imensităţii lui Dumnezeu: "Stăpâne, tu care ai făcut cerul, pământul şi marea şi toate câte sunt în ele" (Fap 4,24). Este invocaţia către Creator: ştim că totul vine de la El, că totul este în mâinile sale. Aceasta este conştiinţa care ne dă certitudine şi curaj: totul vine de la El, totul este în mâinile sale. Apoi trece la recunoaşterea modului în care Dumnezeu a acţionat în istorie - deci începe cu creaţia şi continuă în istorie -, cum a fost aproape de poporul său arătându-se un Dumnezeu care se interesează de om, care nu s-a retras, care nu-l abandonează pe om creatura sa; şi aici este citat în mod explicit Psalmul 2, în lumina căruia este citită situaţia de dificultate pe care o trăieşte Biserica în acel moment. Psalmul 2 celebrează întronarea regelui lui Iuda, dar se referă în mod profetic la venirea lui Mesia, împotriva căruia nu vor putea face nimic răzvrătirea, persecuţia, samavolnicia oamenilor: "De ce s-au întărâtat naţiunile şi popoarele au născocit planuri deşarte. S-au ridicat regii pământului şi conducătorii s-au răzvrătit laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului său" (Fap 4,25). Acest lucru îl spune deja în mod profetic Psalmul despre Mesia şi este caracteristică în toată istoria această răzvrătire a celor puternici împotriva puterii lui Dumnezeu. Tocmai citind Sfânta Scriptură, care este Cuvânt al lui Dumnezeu, comunitatea poate să-i spună lui Dumnezeu în rugăciunea sa: "într-adevăr, împotriva slujitorului tău sfânt, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat în cetatea aceasta..., ca să împlinească toate câte mâna ta şi voinţa ta le-au stabilit mai dinainte ca să fie" (Fap 4,27). Ceea ce s-a întâmplat este citit în lumina lui Cristos, care este cheia pentru a înţelege şi persecuţia; Crucea, care este mereu cheia pentru Înviere. Opoziţia faţă de Isus, Pătimirea şi Moartea sa sunt recitite, prin Psalmul 2, ca realizare a proiectului lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii. Şi aici se află şi sensul experienţei de persecuţie pe care prima comunitate creştină o trăieşte; această primă comunitate nu este o simplă asociaţie, ci o comunitate care trăieşte în Cristos; pentru aceasta, ceea ce i se întâmplă face parte din planul lui Dumnezeu. Aşa cum i s-a întâmplat lui Isus, şi discipolii întâlnesc opoziţie, neînţelegere, persecuţie. În rugăciune, meditarea asupra Sfintei Scripturi în lumina misterului lui Cristos ajută să citim realitatea prezentă în cadrul istoriei de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în lume, mereu în modul său.
Tocmai pentru aceasta cererea pe care prima comunitate creştină din Ierusalim o formulează lui Dumnezeu în rugăciune nu este aceea de a fi apărată, de a fi scutită de încercare, de suferinţă, nu este rugăciunea de a avea succes, ci numai aceea de a putea vesti cu "parresia", adică cu francheţe, cu libertate, cu curaj, Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Fap 4,29).
Adaugă apoi cererea ca această vestire să fie însoţită de mâna lui Dumnezeu, pentru ca să se facă vindecări, semne, minuni (cf. Fap 4,30), adică să fie vizibilă bunătatea lui Dumnezeu, ca forţă care să transforme realitatea, care să schimbe inima, mintea, viaţa oamenilor şi să aducă noutatea radicală a Evangheliei.
La sfârşitul rugăciunii - notează sfântul Luca - "s-a cutremurat locul în care erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (Fap 4,31), s-a cutremurat locul, adică credinţa are forţa de a transforma pământul şi lumea. Acelaşi Duh care a vorbit prin intermediul Psalmului 2 în rugăciunea Bisericii, erupe în casă şi umple inima tuturor celor care l-au invocat pe Domnul. Acesta este rodul rugăciunii corale pe care comunitatea creştină o înalţă către Dumnezeu: revărsarea Duhului, dar al Celui Înviat care susţine şi conduce vestirea liberă şi curajoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, care îi determină pe discipolii Domnului să iasă fără frică pentru a duce vestea cea bună până la marginile lumii.
Şi noi, iubiţi fraţi şi surori, trebuie să ştim să ducem evenimentele din viaţa noastră zilnică în rugăciunea noastră, pentru a le căuta semnificaţia profundă. Şi asemenea primei comunităţi creştine, şi noi, lăsându-ne luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, prin meditarea asupra Sfintei Scripturi, putem învăţa să vedem că Dumnezeu este prezent în viaţa noastră, prezent până şi în momentele dificile, şi că totul - chiar şi lucrurile de neînţeles - fac parte dintr-un plan superior de iubire în care victoria finală asupra răului, asupra păcatului şi asupra morţii este cu adevărat aceea a binelui, a harului, a vieţii, a lui Dumnezeu.
Ca pentru prima comunitate creştină, rugăciunea ne ajută să citim istoria personală şi colectivă în perspectiva cea mai corectă şi fidelă, aceea a lui Dumnezeu. Şi noi vrem să reînnoit cererea darului Duhului Sfânt, care să încălzească inima şi să lumineze mintea, pentru a recunoaşte cum Domnul realizează invocaţiile noastre după voinţa sa de iubire şi nu după ideile noastre. Conduşi de Duhul lui Isus Cristos, vom fi capabili să trăim cu seninătate, curaj şi bucurie orice situaţie din viaţă şi împreună cu sfântul Paul să ne lăudăm "în încercări, ştiind că încercarea duce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranţă": acea speranţă care "nu înşală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,3-5). Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
