Iubiţi fraţi şi surori,
În ultimele cateheze am reflectat asupra rugăciunii din Faptele Apostolilor, astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciune în Scrisorile sfântului Paul, Apostolul neamurilor. Înainte de toate aş vrea să notez că nu este o întâmplare că Scrisorile sale sunt introduse şi se încheie cu expresii de rugăciune: la început mulţumire şi laudă, iar la sfârşit urare pentru ca harul lui Dumnezeu să conducă drumul comunităţilor cărora le este adresată scrierea. Între formula de deschidere: "mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (Rom 1,8) şi urarea finală: "harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi toţi" (1Cor 16,23) se dezvoltă conţinuturile Scrisorilor Apostolului. Rugăciunea sfântului Paul este una care se manifestă într-o mare bogăţie de forme care merg de la mulţumire la binecuvântare, de la laudă la cerere şi la mijlocire, de la imn la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii, fie cele personale, fie cele ale comunităţilor cărora se adresează.
Un prim element pe care Apostolul vrea să ne facă să-l înţelegem este că rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o simplă faptă bună făcută de noi faţă de Dumnezeu, o acţiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenţei vii, dătătoare de viaţă a Tatălui şi a lui Isus Cristos în noi. În Scrisoarea către Romani scrie: "De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite" (8,26). Şi ştim cât de adevărat este ceea ce spune Apostolul: "Nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine". Vrem să ne rugăm, dar Dumnezeu este departe, nu avem cuvintele, limbajul, pentru a vorbi cu Dumnezeu, nici gândul. Putem doar să ne deschidem, să punem timpul nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, să aşteptăm ca El să ne ajute să intrăm în dialogul adevărat. Apostolul spune: tocmai această lipsă de cuvinte, această absenţă de cuvinte, şi totuşi această dorinţă de a intra în contact cu Dumnezeu, este rugăciune pe care Duhul Sfânt nu numai că o înţelege, ci o duce, o interpretează, la Dumnezeu. Tocmai această slăbiciune a noastră devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu. Duhul Sfânt este aproape interpretul care ne face pe noi înşine să înţelegem şi pe Dumnezeu ce anume vrem să spunem.
În rugăciune noi experimentăm, mai mult decât în alte dimensiuni ale existenţei, slăbiciunea noastră, sărăcia noastră, faptul că suntem creaturi, pentru că suntem puşi în faţa atotputerniciei şi transcendenţei lui Dumnezeu. Şi cu cât înaintăm mai mult în ascultare şi în dialogul cu Dumnezeu, pentru ca rugăciunea să devină respiraţia zilnică a sufletului nostru, cu atât mai mult percepem şi sensul limitei noastre, nu numai în faţa situaţiilor concrete de fiecare zi, ci şi în raportul însuşi cu Domnul. Creşte atunci în noi nevoia de a ne încrede, de a ne încredinţa tot mai mult Lui; înţelegem că "nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine" (Rom 8,26). Şi Duhul Sfânt e cel care ajută incapacitatea noastră, luminează mintea noastră şi încălzeşte inima noastră, conducând adresarea noastră către Dumnezeu. Pentru sfântul Paul rugăciunea este mai ales acţiune a Duhului în omenitatea noastră, pentru a lua asupra sa slăbiciunea noastră şi a ne transforma din oameni legaţi de realităţile materiale în oameni spirituali. În Prima Scrisoare către Corinteni spune: "Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaştem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu. Despre acestea vorbim, nu în cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duh, demonstrând prin cuvintele spirituale realităţile spirituale" (2,12-13). Prin locuirea sa în fragilitatea noastră umană, Duhul Sfânt ne schimbă, mijloceşte pentru noi, ne conduce spre înălţimile lui Dumnezeu (cf. Rom 8,26).
Cu această prezenţă a Duhului Sfânt se realizează unirea noastră cu Cristos, pentru că este vorba de Duhul Fiului lui Dumnezeu, în care suntem făcuţi fii. Sfântul Paul vorbeşte despre Duhul lui Cristos (cf. Rom 8,9), nu numai despre Duhul lui Dumnezeu. Este clar: dacă Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Duhul său este şi Duhul lui Dumnezeu şi astfel dacă Duhul lui Dumnezeu, Duh al lui Cristos, a devenit deja foarte apropiat de noi în Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al omului, Duhul lui Dumnezeu devine şi duh omenesc şi ne atinge; putem intra în comuniunea Duhului. Este ca şi cum ar spune că nu numai Dumnezeu Tatăl s-a făcut vizibil în Întruparea Fiului, ci şi Duhul lui Dumnezeu se manifestă în viaţa şi în acţiunea lui Isus, a lui Isus Cristos, care a trăit, a fost răstignit, a murit şi a înviat. Apostolul aminteşte că "nimeni nu poate să spună "Isus este Domnul" decât prin Duhul Sfânt" (1Cor 12,3). Aşadar duhul orientează inima noastră spre Isus Cristos, aşa încât "nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi" (cf. Gal 2,20). În Cateheze despre Sacramente, reflectând asupra Euharistiei, sfântul Ambroziu afirmă: "Cine se îmbată cu Duhul Sfânt este înrădăcinat în Cristos" (5, 3, 17: PL 450).
Şi acum aş vrea să evidenţiez trei consecinţe în viaţa noastră creştină atunci când lăsăm să acţioneze în noi nu duhul lumii, ci Duhul lui Cristos ca principiu interior al întregii noastre acţiuni.
Înainte de toate, cu rugăciunea însufleţită de Duhul Sfânt suntem puşi în condiţia de a părăsi şi a depăşi orice formă de frică sau de sclavie, trăind libertatea autentică a fiilor lui Dumnezeu. Fără rugăciunea care alimentează în fiecare zi existenţa noastră în Cristos, într-o intimitate care creşte progresiv, suntem în condiţia descrisă de sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: nu facem binele pe care-l vrem, ci răul pe care nu-l vrem (cf. Rom 7,19). Şi aceasta este expresia înstrăinării fiinţei umane, a distrugerii libertăţii noastre, datorită circumstanţelor existenţei noastre din cauza păcatului strămoşesc: vrem binele pe care nu-l facem şi facem ceea ce nu voim şi facem ceea ce nu voim, răul. Apostolul vrea să ne facă să înţelegem că nu este înainte de toate voinţa noastră cea care ne eliberează de aceste condiţii şi nici Legea, ci Duhul Sfânt. Şi pentru că "unde este Duhul Domnului acolo este libertate" (2Cor 3,17), cu rugăciunea experimentăm libertatea dăruită de Duhul: o libertate autentică, ce este libertate de rău şi de păcat pentru bine şi pentru viaţă, pentru Dumnezeu. Libertatea Duhului, continuă sfântul Paul, nu se identifică niciodată nici cu libertinajul, nici cu posibilitatea de a face alegerea răului, ci cu "rodul Duhului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22). Aceasta este adevărata libertate: a putea realmente să urmăm dorinţa de bine, de adevărată bucurie, de comuniune cu Dumnezeu şi să nu fim asupriţi de circumstanţele care ne cer alte direcţii.
O a doua consecinţă care are loc în viaţa noastră atunci când lăsăm să acţioneze în noi Duhul lui Cristos este că însuşi raportul cu Dumnezeu devine aşa de profund încât nu este deteriorat de nici o realitate sau situaţie. Înţelegem aşadar că prin rugăciune nu suntem eliberaţi de încercări sau de suferinţe, ci putem să le trăim în unire cu Cristos, cu suferinţele sale, în perspectiva de a fi părtaşi şi de gloria sa (cf. Rom 8,17). De multe ori, în rugăciunea noastră, îi cerem lui Dumnezeu să fim eliberaţi de răul fizic şi spiritual şi facem asta cu mare încredere. Totuşi, adesea avem impresia că nu suntem ascultaţi şi atunci riscăm să ne descurajăm şi să nu perseverăm. În realitate, nu există strigăt uman care să nu fie ascultat de Dumnezeu şi tocmai în rugăciunea constantă şi fidelă înţelegem cu sfântul Paul că "suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela" (Rom 8,18). Rugăciunea nu ne scuteşte de încercare şi de suferinţe, mai mult - spune sfântul Paul - "noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,23); el spune că rugăciunea nu ne scuteşte de suferinţă, dar rugăciunea ne permite să o trăim şi să înfruntăm cu o forţă nouă, cu aceeaşi încredere a lui Isus, care - conform Scrisorii către Evrei - "în zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui" (5,7). Răspunsul lui Dumnezeu Tatăl dat Fiului, strigătelor sale puternice şi lacrimilor sale, nu a fost eliberarea de suferinţe, de cruce, de moarte, ci a fost o ascultare mult mai mare, un răspuns mult mai profund; prin cruce şi moarte Dumnezeu a răspuns cu învierea Fiului, cu noua viaţă. Rugăciunea însufleţită de Duhul Sfânt ne face şi pe noi să trăim în fiecare zi drumul vieţii cu încercările şi suferinţele sale în speranţă deplină, în încredere în Dumnezeu care răspunde aşa cum i-a răspuns Fiului.
Şi a treia, rugăciunea credinciosului se deschide şi la dimensiunile umanităţii şi ale întregii creaţii, luând asupra sa "aşteptarea cu nerăbdare a creaţiei, îndreptată spre revelarea fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,19). Asta înseamnă că rugăciunea, susţinută de Duhul lui Cristos care vorbeşte în interiorul nostru, nu rămâne niciodată închisă în ea însăşi, nu este niciodată numai rugăciune pentru mine, ci se deschide spre împărtăşirea suferinţelor timpului nostru, ale celorlalţi. Devine mijlocire pentru ceilalţi şi astfel eliberare de mine, canal de speranţă pentru toată creaţia, expresie a acelei iubiri a lui Dumnezeu care este revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5). Şi tocmai acesta este un semn al unei adevărate rugăciuni, care nu se termină în noi înşine, ci se deschide pentru ceilalţi şi astfel mă eliberează, astfel ajută pentru răscumpărarea lumii.
Iubiţi fraţi şi surori, sfântul Paul ne învaţă că în rugăciunea noastră trebuie să ne deschidem la prezenţa Duhului Sfânt, care se roagă în noi cu suspine negrăite, pentru a ne face să aderăm la Dumnezeu cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Duhul lui Cristos devine forţa rugăciunii noastre "slabe", lumina rugăciunii noastre "stinse", focul rugăciunii noastre "aride", dăruindu-ne adevărata libertate interioară, învăţându-ne să înfruntăm încercările existenţei, având certitudinea că nu suntem singuri, deschizându-ne la orizonturile umanităţii şi ale creaţiei "care suspină şi suferă durerile unei naşteri" (Rom 8,22). Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
