Vatican: Audienţa generală de miercuri, 13 februarie 2013
Iubiţi fraţi şi surori,
Aşa cum ştiţi - mulţumesc pentru simpatia voastră! - am decis să renunţa la slujirea pe care Domnul mi-a încredinţat-o la 19 aprilie 2005. Am făcut asta în deplină libertate pentru binele Bisericii, după ce m-am rugat îndelung şi mi-am examinat conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, fiind foarte conştient de gravitatea acestui act, dar la fel de conştient că nu mai sunt în măsură să desfăşor slujirea petrină cu acea forţă pe care ea o cere. Mă susţine şi mă luminează certitudinea că Biserica este a lui Cristos, care va face să nu-i lipsească niciodată călăuzirea sa şi îngrijirea sa. Le mulţumesc tuturor pentru iubirea şi pentru rugăciunea cu care m-aţi însoţit. Mulţumesc! Am simţit aproape fizic în aceste zile, pentru mine zile grele, forţa rugăciunea, pe care iubirea Bisericii, rugăciunea voastră, mi-o aduce. Continuaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru Biserică, pentru viitorul Papă. Domnul ne va conduce.
* * *
Ispitirile lui Isus şi convertirea pentru Împărăţia cerurilor
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi, Miercurea Cenuşii, începem Timpul liturgic al Postului Mare, patruzeci de zile care ne pregătesc pentru celebrarea Sfântului Paşte; este un timp de angajare deosebită în drumul nostru spiritual. Numărul patruzeci apare de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Îndeosebi, aşa cum ştim, el aminteşte de cei patruzeci de ani în care poporul lui Israel a peregrinat în pustiu: o lungă perioadă de formare pentru a deveni poporul lui Dumnezeu, dar şi o lungă perioadă în care tentaţia de a fi infideli faţă de alianţa cu Domnul era mereu prezentă. Patruzeci au fost şi zilele de mers ale profetului Ilie pentru a ajunge la Muntele lui Dumnezeu, Horeb; precum şi perioada pe care Isus a petrecut-o în deşert înainte de a începe viaţa sa publică şi unde a fost ispitit de diavol. În cateheza de astăzi aş vrea să mă opresc tocmai asupra acestui moment din viaţa pământească a Domnului, pe care îl vom citi în Evanghelia de duminica viitoare.
Înainte de toate deşertul, unde Isus se retrage, este locul tăcerii, al sărăciei, unde omul este privat de susţinerile materiale şi se află în faţa întrebărilor fundamentale ale existenţei, este determinat să meargă la esenţial şi tocmai pentru asta îi este mai uşor să-l întâlnească pe Dumnezeu. Însă deşertul este şi locul morţii, pentru că unde nu este apă nu este nici viaţă, şi este locul singurătăţii, în care omul simte mai intensă ispita. Isus merge în deşert şi acolo îndură ispita de a părăsi calea indicată de Tatăl pentru a urma alte drumuri mai uşoare şi lumeşti (cf. Lc 4,1-13). Astfel El ia asupra sa ispitele noastre, poartă cu Sine mizeria noastră, pentru a-l învinge pe cel rău şi a ne deschide drumul spre Dumnezeu, drumul convertirii.
A reflecta asupra ispitirilor la care este supus Isus în deşert este o invitaţie pentru fiecare dintre noi de a răspunde la o întrebare fundamentală: ce anume contează cu adevărat în viaţa mea? În prima ispitire, diavolul îi propune lui Isus să schimbe o piatră în pâine pentru a stinge foamea. Isus răspunde că omul trăieşte şi cu pâine, dar nu numai cu pâine: fără un răspuns dat foamei de adevăr, foamei de Dumnezeu, omul nu se poate mântui (cf. v. 3-4). În a doua ispitire, diavolul îi propune lui Isus calea puterii: îl conduce sus şi îi oferă stăpânirea lumii; dar nu acesta este drumul lui Dumnezeu: pentru Isus este foarte clar că nu puterea lumească mântuieşte lumea, ci puterea crucii, a umilinţei, a iubirii (cf. v. 5-8). În a treia ispitire, diavolul îi propune lui Isus să se arunce de pe vârful Templului din Ierusalim şi să se lase salvat de Dumnezeu prin îngerii săi, adică să facă ceva senzaţional pentru a-l pune la încercare pe Dumnezeu însuşi; însă răspunsul este că Dumnezeu nu e un obiect căruia să-i impunem condiţiile noastre: este Stăpânul a toate (cf. v. 9-12). Care este miezul celor trei ispitiri pe care le îndură Isus? Este propunerea de a-l instrumentaliza pe Dumnezeu, de a-l folosi pentru propriile interese, pentru propria glorie şi pentru propriul succes. Aşadar, în substanţă, de a ne pune pe noi înşine în locul lui Dumnezeu, înlăturându-l din propria existenţă şi făcându-l să pară superfluu. Deci fiecare ar trebui să se întrebe: ce loc are Dumnezeu în viaţa mea? Este El Domnul sau sunt eu?
A depăşi ispita de a-l supune pe Dumnezeu sieşi şi propriilor interese sau de a-l pune într-un colţ şi a se converti la ordinea justă a priorităţilor, a-i da lui Dumnezeu primul loc este un drum pe care fiecare creştin trebuie să-l parcurgă mereu din nou. "A ne converti", o invitaţie pe care o vom asculta de multe ori în Postul mare, înseamnă a-l urma pe Isus în aşa fel încât Evanghelia sa să fie călăuză concretă a vieţii; înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să ne transforme, să încetăm să credem că noi suntem unicii constructori ai existenţei noastre; înseamnă a recunoaşte că suntem creaturi, că depindem de Dumnezeu, de iubirea sa, şi numai "pierzând" viaţa noastră în El putem s-o câştigăm. Acest lucru cere să facem alegerile noastre la lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Astăzi nu mai putem fi creştini ca simplă consecinţă a faptului că trăim într-o societate care are rădăcini creştine: şi cel care se naşte dintr-o familie creştină şi este educat din punct de vedere religios trebuie, în fiecare zi, să reînnoiască alegerea de a fi creştin, adică să-i dea lui Dumnezeu primul loc, în faţa tentaţiilor pe care o cultură secularizată i le propune încontinuu, în faţa judecăţii critice a multor contemporani.
De fapt, încercările la care societatea actuală îl supune pe creştin sunt multe şi ating viaţa personală şi socială. Nu este uşor a fi fideli faţă de căsătoria creştină, a practica milostivirea în viaţa zilnică, a lăsa spaţiu rugăciunii şi tăcerii interioare; nu este uşor a se opune public alegerilor pe care mulţi le consideră clare, cum ar fi avortul în caz de sarcină nedorită, eutanasia în caz de boli grave, sau selectarea embrionilor pentru a preveni boli ereditare. Tentaţia de a pune deoparte propria credinţă este mereu prezentă şi convertirea devine un răspuns dat lui Dumnezeu care trebuie să fie confirmată de mai multe ori în viaţă.
Există ca exemplu şi ca stimulent marile convertiri ca aceea a sfântului Paul pe drumul Damascului, sau a sfântului Augustin, dar şi în perioada noastră de eclipsă a simţului sacrului harul lui Dumnezeu este în acţiune şi săvârşeşte minuni în viaţa atâtor persoane. Domnul nu încetează să bată la uşa omului în contexte sociale şi culturale care par înghiţite de secularizare, aşa cum s-a întâmplat pentru rusul ortodox Pavel Florenskij. După o educaţie complet agnostică, aşa încât să simtă adevărată ostilitate faţă de învăţăturile religioase date la şcoală, omul de ştiinţă Florenskij ajunge să exclame: "Nu, nu se poate trăi fără Dumnezeu!" şi să-şi schimbe complet viaţa, aşa încât să devină călugăr.
Mă gândesc şi la figura lui Etty Hillesum, o tânără olandeză de origine ebraică ce va muri la Auschwitz. Iniţial departe de Dumnezeu, îl descoperă privind în profunzime înlăuntrul ei şi scrie: "O fântână foarte adâncă este înlăuntrul meu. Şi Dumnezeu este în acea fântână. Uneori reuşesc să ajung la el, mai des piatra şi nisipul îl acoperă: atunci Dumnezeu este îngropat. Trebuie să-l dezgrop din nou" (Jurnal, 97). În viaţa sa risipită şi neliniştită îl regăseşte pe Dumnezeu chiar în mijlocul marii tragedii din secolul al XX-lea, Shoah. Această tânără fragilă şi nesatisfăcută, transfigurată de credinţă, se transformă într-o femeie plină de iubire şi de pace interioară, capabilă să afirme: "Trăiesc constant în intimitate cu Dumnezeu".
Capacitatea de a se contrapune linguşirilor ideologice din timpul său pentru a alege căutarea adevărului şi a se deschide descoperirii credinţei este mărturisită de o altă femeie din timpul nostru, Dorothy Day din SUA. În autobiografia sa, mărturiseşte deschis că a căzut în ispita de a rezolva totul cu politica, aderând la propunerea marxistă: "Voiam să merg cu manifestanţii, să merg în închisoare, să scriu, să-i influenţez pe alţii şi să las visul meu lumii. Câtă ambiţie şi câtă căutare de mine însămi era în toate acestea!". Drumul spre credinţă într-un ambient aşa de secularizat era deosebit de dificil, însă Harul tot acţionează, aşa cum subliniază ea însăşi: "Este sigur că eu am simţit mai des nevoia să merg în biserică, să mă îngenunchez, să-mi plec capul în rugăciune. Un instinct orb, s-ar putea spune, pentru că nu eram conştientă că mă rog. Dar mergeam, mă inseram în atmosfera de rugăciune...". Dumnezeu a condus-o la o adeziune conştientă la Biserică, într-o viaţă dedicată celor dezmoşteniţi.
În epoca noastră nu sunt puţine convertirile înţelese ca întoarcerea celui care, după o educaţie creştină eventual superficială, s-a îndepărtat de credinţă mulţi ani şi apoi îl redescoperă pe Cristos şi Evanghelia sa. În Cartea Apocalipsului citim: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (3,20). Omul nostru interior trebuie să se pregătească pentru a fi vizitat de Dumnezeu şi tocmai pentru aceasta nu trebuie să se lase invadat de iluzii, de aparenţe, de lucrurile materiale.
În acest Timp al Postului Mare, în Anul Credinţei, să reînnoim angajarea noastră pe drumul de convertire, pentru a depăşi tendinţa de a ne închide în noi înşine şi pentru a face, în schimb spaţiu lui Dumnezeu, privind cu ochii săi realitatea zilnică. Alternativa între închiderea în egoismul nostru şi deschiderea la iubirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi, am putea spune că ea corespunde alternativei ispitirilor lui Isus: adică alternativă între puterea umană şi iubirea Crucii, între o răscumpărare văzută numai în bunăstarea materială şi o răscumpărare ca operă a lui Dumnezeu, căruia îi dăm primatul în existenţă. A ne converti înseamnă a nu ne închide în căutarea propriului succes, a propriului prestigiu, a propriei poziţii, ci a face în aşa fel încât în fiecare zi, în lucrurile mici, adevărul, credinţa în Dumnezeu şi iubirea să devină lucrul cel mai important.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
